De la Revoluţie încoace se întâmplă în ţara asta logodită cu hazardul, cu hazul şi necazul, cu filozofia lui Păcală şi Tândală, a lui Tanda şi Manda, cu balcanismul nostru sui-generis, un lung şir de absurdităţi, de halucinaţii încât îi vine foarte greu românului să creadă că trăieşte cu adevărat sau se află într-un nesfârşit coşmar. Dacă însăşi Revoluţia s-a dovedit un rapt istoric, o cacealma, un vodevil cu accente tragicomice, ce să mai spunem de mineriade, de armaghedoane, de mega-scandaluri financiare, prăbuşiri de bănci şi fonduri de investiţii, în care populaţia îşi avea depuşi banii adunaţi de pe vremea lui Nea Pingelică, de justiţia care a ajuns să împartă dreptatea după o balanţă defectă şi defectată cu bună ştiinţă, de afacerişti care dispar peste noapte şi sunt apoi căutaţi în toată lumea, aşa ca să fie aruncat praf în ochii mulţimii naive şi credule. A devenit un fapt cotidian ca marii infractori, experţi în inginerii financiare, criminalii, delapidatorii să aibă mandat de arestare şi ei totuşi să se fofileze şi să scape până li se uită numele şi potlogăriile. Cine-i scapă pe aceşti infractori? Cum au fost scăpaţi Maria Vlas, Alexandru Dinulescu, Sever Tcaciuc, Shimon Naor? Este cea mai obscură zonă a vieţii sociale din România, este ceea ce se cheamă complicitatea organelor de ordine cu fărădelegea.
     Iată-ne acum în faţa unui alt mare scandal: fuga coloneilor Tudor Stănică şi Mihail Creangă, foşti stâlpi ai Miliţiei, reprezentanţi de marcă ai legii şi ordinii sub Ceauşescu. Condamnaţi la câte douăzeci de ani de puşcărie pentru torturarea unui om nevinovat sau dacă vreţi, vinovat pentru că ţinea un jurnal şi se găsiseră asupra lui câţiva dolari - inginerul Gheorghe Ursu, cei doi miliţieni au luat-o la fugă. Regimul ceauşist, mai rafinat decât cel dejist, nu-i mai dădeau pe cei socotiţi incomozi sau duşmani ai poporului pe mâna Securităţii, ci pe cea a Miliţiei, pentru aşa-zise infracţiuni de drept comun, ca totul să fie acoperit legal. Pentru cine nu ştie, inginerul Gheorghe Ursu a fost arestat pentru deţinerea a 30 de dolari, valută economisită din deplasările sale în străinătate şi pentru că ţinea un jurnal. Omul îşi scria acolo gândurile, reflecţiile despre viaţa lui particulară şi relaţiile sale cu prietenii. Se făcuse deci vinovat, culmea aberaţiei şi paranoiei comuniste, pentru că gândea. Cinici şi fără pic de caracter, de cea mai elementară onestitate, cei doi ofiţeri nu şi-au murdărit ei mâinile, ci au delegat această competenţă unui ucigaş particular. Omorul s-a făcut într-o celulă, departe de ochiul vigilent al celor responsabili cu ordinea, cu siguranţa cetăţeanului. Prin urmare, cauza decesului a fost: moartea naturală. Nici măcar n-a fost executat pentru atitudine anticomunistă, care oricum ar fi fost o "crimă legală". Omul a murit de moarte bună şi regizorii din umbră ai omorului au trăit bine mersi cu conştiinţa împăcată.
     Cazul celor doi colonei care au servit patria, regimul ceauşist este cât se poate de semnificativ. Mulţi ca ei, dar deghizaţi în alte haine, şi implicaţi în înfloritoare afaceri "veghează" la liniştea şi stabilitatea regimului nostru democratic. În timp ce lumea prostită de tot soiul de slogane îi votează cu entuziasm. Nu e deloc normal ca, într-o ţară ce se pretinde democratică, doi foşti torţionari să fugă în văzul tuturor şi nimeni să nu dea de ei. Chiar ei înşişi dacă aveau demnitate trebuiau să accepte rigorile legii. Faptul că doi ofiţeri ai statului român fug de alţi ofiţeri români, înseamnă că e putred ceva în această ţară. Din păcate, asemenea stănici sunt destui prin Parlament, partide politice, Justiţie, Poliţie şi avem pretenţia că edificăm un stat de drept. Iluzii, domnilor. Poate că o vor face următoarele generaţii de după noi.