Sfârşitul torid al sezonului estival a adus cu sine şi o serie de clarificări pe eşichierul politic. E vorba în primul rând despre alianţa PNL-PD, care a atras previzibile critici şi insinuări ale liderilor PSD (extrem de prompţi în trimiterea electoratului la bibliografia legată de eşecurile defunctei CDR) dar şi de anunţatul divorţ PSD-PUR, produs într-un moment în care principala armă a partidului lui Dan Voiculescu, respectiv Antena 1, face victime la Pro TV, racolând într-o veselie vedete ale postului concurent. Deşi nici Lucian Mândruţă, nici Andrei Gheorghe n-au făcut declaraţii în acest sens, e posibil ca una dintre atracţiile noilor lor posturi să fie reprezentată de libertatea mai mare de mişcare, era să zic de exprimare, existentă la un post aparţinând unui patron aflat cât de cât în opoziţie. E chiar de mirare că premierul Adrian Năstase şi ceilalţi lideri pesedişti, atât de preocupaţi de imaginea lor, au lăsat să le scape printre degete un aliat de anvergura Antenei 1. O explicaţie ar fi chiar aroganţa şi siguranţa de sine ce i-au fost imputate de către PUR fostului său partener de guvernare. Hipertrofierea acestor trăsături se datorează, între altele, căderii PSD în captivitatea a ceea ce s-ar putea chema mitul continuităţii la români.
     Un mare amator de manele, pe numele lui Cristi Borcea, şefuleţ efemer pe la Dinamo, declara într-o zi călduroasă, poate prea călduroasă, de sfârşit de august, cum că echipa pe care o păstoreşte este condamnată să câştige tot, dar absolut tot, în acest sezon. Habar n-avem dacă el îşi mai aduce aminte, dar prin 1995, într-o zi probabil la fel de călduroasă, un alt păstor, nu ştim cât de efemer, dar în orice caz mult mai cunoscut, respectiv Adrian Năstase, îşi atrăgea compasiunea naţiunii rostind practic aceleaşi vorbe, dar cu referire la faptul că PDSR era condamnat, dată fiind lipsa alternativei, să conducă ţara un timp foarte îndelungat. Atât de sigură părea afirmaţia, încât până şi cei pentru care profeţia era apocaliptică au înghiţit în sec resemnaţi şi cu un frustrant sentiment de neputinţă. Întotdeauna cei care au avut puterea au fost conştienţi că perpetuarea şi consolidarea ei depind în mare măsură de felul în care reuşesc să inoculeze în rândul opiniei publice sentimentul destinului implacabil. PARTIDUL este condamnat să conducă, iar poporul, vrând-nevrând, trebuie să ispăşească pedeapsa împreună cu EL. Iar când ne gândim că PARTIDUL este condamnat într-o ţară unde domneşte încă o puternică mentalitate paternalistă, accentuată de un acut sentiment al fatalităţii istoriei, ne poate apuca teama teribilă de a nu avea de-a face cu o condamnare pe viaţă. Slavă Domnului că printre implanturile de civilizaţie pe care le datorăm doamnei Europa se numără şi abolirea pedepsei cu moartea. Câţi dintre dumneavoastră aţi crezut, sincer, în 1995, şi chiar până în prima jumătate a lui 1996, că PDSR va primi o binemeritată "graţiere" din partea electoratului? Poate mai mulţi decât cei care, într-un mod ciudat pentru sociologi, cred şi acum acelaşi lucru, după cum arată sondajele. Un alt fapt extrem de semnificativ şi oarecum surprinzător e că marea majoritate a celor intervievaţi consideră actuala guvernare la fel de slabă ca şi cea trecută, care, din câte ne amintim, n-a rezistat "detenţiei" şi şi-a dat obştescul sfârşit. Apropo de sondaje, un banc cu specific românesc spune că un alt păstor, anonim de această dată, care-şi număra oile, "sondat" fiind în legătură cu partidul pe care îl va vota, a răspuns: "No bine, cum cu cine, cu puterea!" După ce cârcotaşul reporter obţine, cu greu, o serie întreagă de răspunsuri de la acelaşi bade, care denotau o profundă nemulţumire faţă de condiţiile de trai şi implicit faţă de guvernare, reformulează întrebarea: "Da' bine bade, dacă eşti aşa de nemulţumit, cu opoziţia când o să votezi?" Ciobanul, care poate ţine locul unui "eşantion reprezentativ", răspunde spontan şi sincer: "No bine, cum când? Când o fi la putere!"
     Lăsând gluma la o parte, este evident că principala explicaţie a acestei stări de spirit este neapariţia încă a unei alternative care să permită, eventual, PSD-ului o vacanţă, nu ştim cât de meritată (oricum, tot pe banii contribuabilului ar fi), dar benefică pentru sănătatea democraţiei româneşti. Iar pentru a nu părea partizani, trebuie să spunem că această vacanţă nu este obligatorie. A pleda acum pentru o schimbare de dragul schimbării nu e altceva decât o prostie cel puţin la fel de mare ca şi aceea de a crede în mitul partidului atotputernic şi de neclintit. Schimbarea nu trebuie să fie nicidecum un scop în sine, generat de lehamite, ci o opţiune conştientă şi motivată, fără de care democraţia este o simplă glumă oarecum sinistră.