În 22 decembrie 1989 când la televiziunea română au apărut ţinându-se de mână poetul Mircea Dinescu şi actorul Ion Caramitru strigând: "Am învins, dictatorul a fugit!", am avut intuiţia pe care poate au avut-o şi alţii, cum că în scurtă vreme în clădirea televiziunii îşi vor face apariţia Iliescu, Brucan şi alţi aşa-zişi disidenţi. Luat de euforia momentului, eram fericit că Iliescu avea, spre deosebire de satrapul din Scorniceşti, o doză de umanism, era, aşa cum îi plăcea să spună după aceea, un despot luminat. N-a trecut mult şi aveam să ne dăm seama cu toţii că nu se schimbase mai nimic, nu făcusem nici o brânză. Totul fusese o butaforie. Preşedintele Frontului Salvării Naţionale venea din interiorul aceluiaşi sistem, era produsul bolşevismului roşu. Respira prin toţi porii ideologia de stânga, cu ura de moarte a ţăranilor pentru moşieri, a săracilor împotriva bogaţilor, lustruia precum Bozan din nuvela "Uzina vie" biela lo­co­mo­ti­vei, sloganul alianţei dintre ţărănimea muncitoare şi clasa muncitoare. Aşadar, ce naşte din pisică şoareci mănâncă.
     La ce a fost nevoie de acest întreg excurs istoric? Pentru a ne da seama, că nici acum, după 14 ani de la revoluţie, Ilici nu s-a schimbat cu nimic, decât eventuala viclenie, diplomaţie politică. Şi acum îi e drag la nemurire sloganul "nu ne vindem ţara", "nimeni nu are ce căuta în treburile noastre interne", vis-a-vis de declaraţia ambasadorului american Michael Guest care ne sugera extirparea sau cel puţin restrângerea ariei corupţiei. Nici nu s-a instalat bine la Cotroceni că Iliescu a declarat undeva prin Moldova adânc fesenizată că "proprietatea privată e un moft", ca după câţiva ani, acelaşi zâmbăreţ preşedinte să spună, când cu discuţiile privind schimbarea Constituţiei, că nu înţelege de ce se tot insistă pe garantarea proprietăţii. E simplu ca bună ziua, "bunicuţa", cum i se spune cu o caldă ironie, nu şi-a schimbat deloc idiosincrasiile faţă de capitalism, poncifele comuniste, elogiul sărăciei cinstite şi protecţia celor săraci. S-a mai pronunţat domnia sa în favoarea impozitelor de până la 80% pentru salariile foarte mari. Şi atunci, mă rog, de unde să se ivească acea clasă de mijloc existentă în toate ţările civilizate şi democrate? De bună seamă, astea sunt gogoriţe e­le­cto­ra­le. Să mai lăsăm Banca Mondială în pace, că ea ne-ar fi făcut să desfiinţăm fermele zootehnice, să persiflăm me­mo­ran­du­mul de la Cluj cu regionalizarea şi descentralizarea.
     Domnia sa, care s-a născut cu idei social-democrate de stânga, dar trăieşte acum liberal şi va rămâne în gândire un adept al economiei de piaţă sociale, împrumutând modelul chinezesc, unde a rămas impresionat de schimbările survenite de pe vremea studenţiei sale, când Beijingul era plin de biciclete şi acum de limuzine occidentale. Numai că eternul zâmbăreţ de pe Dâmboviţa uită să ne spună că acolo se munceşte şi că socialismul drag inimii lui se împleteşte armonios cu principiile economiei de piaţă capitaliste. Dl. Iliescu rămâne acelaşi vajnic patriot care se opune plecării tinerilor peste hotare în căutarea unui loc de muncă şi a unei pâini de trăit. Mai bine sărac şi cinstit, dar patriot în ţara ta, în care corupţia roade ca un cancer trupul societăţii, iar mas­to­don­ţii industriali mănâncă banii ce se cuvin pensionarilor, celor defavorizaţi de soartă? Având vreme de cugetări şi de scris cărţi, omul răsăritului are reacţii emoţionale, umorale şi jigneşte evreii prin aceea că domnia sa nu înţelege care a fost esenţa Holocaustului, fiind nevoie apoi de pertractări.
     Dacă domnia sa se arată atât de furios pe cei îmbuibaţi, de ce nu îi sileşte (că pârghii sunt) să-şi părăsească crezurile de căpuşe şi să îmbrăţişeze numai idealurile politice. De ce, în plin regim iliescian, înfloreşte o pletoră de oameni super­bo­gaţi, iar cei mai mulţi dintre aceştia fac parte din cercurile puterii?