Că va primi sau nu România statutul de economie de piaţă funcţională, e discutabil. Şi nu asta-i drama naţională acum, pentru că indiferent de acest statut negocierile pentru aderare vor continua, după cum am primit asigurări. Grav este că nu se întrevede măcar speranţa că acest statut îl vom dobândi vreodată, în condiţiile în care reforma economică trenează de 14 ani încoace, mai ales de teama "impactului social". Toate măsurile care au fost luate în acest domeniu au fost timide, după modelul "un pas înainte, doi înapoi", ca să nu se supere diferite categorii sociale şi să procedeze la tulburări. Capitalul de încredere cu care plecase la drum FDSN-FSN-PDSR, actualmente PSD, în 1990, s-a topit de-a lungul guvernării acestora, lăsând poporului doar gustul amar al eşecului, neîncrederea faţă de reformă şi chiar faţă de democraţie. În exaltarea populară a primilor ani de libertate românii ar fi fost dispuşi să strângă cureaua oricât, pentru a se vedea în rândul ţărilor europene, dacă li s-ar fi explicat pe îndelete că era vorba de sacrificii necesare, pentru atingerea unui obiectiv bine conturat şi aducător al unei vieţi mai bune. Pentru că românii veneau din zona neagră a totalitarismului care impunea sacrificii mult mai mari, fără alternativă şi fără nici un orizont. Nu s-a apelat însă la înţelegerea poporului pentru aplicarea unei reforme dure, cu efect rapid, ci s-a dus mereu o politică populistă al cărei rol era doar acela de a consolida încrederea maselor largi în partidul de guvernământ. O încredere plătită cu veşnice concesii, cu sleirea bugetului prin amnistii fiscale, cu secătuirea resurselor în efortul de a menţine în picioare "dinozaurii" industriali moşteniţi de la Ceauşescu etc. Măsurile reformatoare timide stăteau mereu sub semnul revocării lor urgente la orice semnal venit din partea sindicatelor, capabile oricând "să pună de-o mineriadă".
    După şase ani de bâjbâială şi de experimente, lehamitea poporului a ajuns la culme şi a sancţionat PDSR-ul, detronându-l în favoarea opoziţiei. CDR pornea în 1996 cu un capital de încredere parcă şi mai mare, pentru că românii începeau să înţeleagă că anumite schimbări în structura economică şi socială sunt dureroase, dar necesare. Dar, din păcate, nici noua guvernare n-a avut suficient "tupeu" pentru a lua măsurile ce se impuneau, văzându-se confruntată cu spectrul tulburărilor sociale (şi, desigur, cu o opoziţie social-democrată extrem de agresivă şi eficientă). La acestea s-au adăugat tensiunile din interiorul Convenţiei, determinate de diversitatea partidelor ce intrau în componenţa ei şi de "foamea" fără precedent a noilor lideri politici şi administrativi. Rezultatul a fost schimbarea din anul 2000 şi încredinţarea unui nou mandat PSD-ului, care de data aceasta a început un pic mai curajos să "mişte" câte ceva, determinat, desigur, şi de presiunile organismelor europene. Ritmul schimbărilor este însă prea lent şi aceeaşi timorare în faţa "maselor largi" se poate observa şi la Guvernul Năstase, ca şi la guvernele precedente. Cea mai bună dovadă fiind bâjbâiala acestuia în legătură cu cota unică de impozitare (măsură mai degrabă liberală decât social-democrată, care l-ar defini clar pe Năstase un veritabil reformator, lider ce doreşte "occidentalizarea stângii româneşti"). Dar, iată, când se ridică sindicatele, până şi "reformatorul" începe s-o scalde şi revine asupra propunerilor, declaraţiilor şi hotărârilor sale. Altfel, nu numai că se poate vedea confruntat cu mişcări sociale, dar mai poate şi pierde un pachet important de voturi în viitoarea campanie... Ba chiar mai mult, poate pierde susţinerea financiară de care partidul domniei-sale beneficiază, probabil, din partea multimiliardarilor evazionişti fiscali şi a firmelor în care se practică "en gros" munca la negru. (Cei care ar fi crunt "loviţi" de cota unică de impozitare!) Trebuie să recunoaştem că premierului şi echipei sale le va fi foarte greu să evolueze în perioada imediat următoare aşa, între "ciocanul" extern al condiţiilor de aderare şi "nicovala" tensiunilor interne, mai ales când se apropie data alegerilor. Ce vor face? Nu ştim, dar ştim cu certitudine că PSD-ul nu va putea fi şi cu cloşca-n UE şi cu puii mari!