Cu puţine decenii în urmă, când la noi nici nu putea fi vorba de aşa ceva, vecinii noştri sârbi străbăteau Occidentul în căutarea unui loc de muncă. Nu s-au dus cu plăcere. Au fost siliţi să o facă, întrucât oferta unei slujbe în ţara lor devenise o iluzie deşartă. Exact aceeaşi migraţie se petrece acum cu noi, românii, numai că într-un cu totul alt context. Atunci când vecinii noştri îşi părăseau ţara nu aveau o industrie. Noi am avut-o. Mai bune sau mai rele, produsele ce ieşeau pe porţile fabricilor şi uzinelor româneşti se vindeau pe pieţele vestice. A venit însă accelerata dezindustrializare postdecembristă, care a scos în stradă oameni deznădăjduiţi, fără nici o sursă de existenţă. Grijile traiului zilnic i-au împins pe mulţi să-şi ia lumea-n cap şi să brăzdeze continentul european (şi nu numai) în căutarea unui loc de muncă. Neşansa multora dintre ei este că au sosit prea târziu la pomul lăudat. Posturile mai bunicele au fost deja ocupate de băştinaşi, iar noilor veniţi nu le-au mai rămas decât corvoada şi serviciile, socotite ingrate şi dezonorante pentru un spaniol, italian, neamţ etc.
    Chiar şi atunci când instruirea şi pregătirea lor, net superioare, îi propulsează în posturi mai rezonabile, ei trăiesc sentimentul dureros al frustrărilor pe care sunt nevoiţi să le îndure. Majoritatea salariilor primite sunt mult inferioare celor destinate băştinaşilor. Veţi spune că, aşa mici cum sunt, lefurile reprezintă mult mai mult decât ajutorul de şomaj ori salariul mediu pe economie de care au parte mulţi dintre cei rămaşi acasă. Aveţi dreptate, aşa este. Chiar şi banii strânşi de culegătorii de fructe sau cei obţinuţi de măturători ori zilieri sunt mai mulţi decât ai celor ce muncesc în ţară. Ce nu se vede în banii strânşi cu trudă sunt concesiile, umilinţele îndurate în mare parte şi din cauza statutului de emigrant, care nu trebuie să emită niciodată pretenţii şi să se mulţumească cu ceea ce primeşte. Precaritatea condiţiilor în care sunt nevoiţi să locuiască face de multe ori subiectul predilect al mass media, ce îi prezintă ca pe nişte paria ai societăţii, intruşi nedoriţi în ţările în care se află. Stând de vorbă cu mai mulţi români care au revenit temporar sau definitiv din "voiajul" prin Europa, am aflat că pe zidurile mai multor clădiri publice se puteau citi înscrisuri de genul: "Emigranţi, căraţi-vă acasă! Ce căutaţi la noi, staţi acasă la voi?!". Astfel de reacţii vorbesc de la sine despre adversitatea faţă de intruşii de pe piaţa forţei de muncă. Cu alte cuvinte, ei nu sunt agreaţi de o parte a băştinaşilor. Ce e trist în toată această odisee este faptul că asistăm cu toţii la o mare risipă de energie care, pusă în operă, ar putea folosi la progresul ţării în care trăim. Din păcate, nu prea mai avem industrie, iar serviciile sunt într-o stare jalnică. Abia acum constatăm, cu părere de rău, că am acceptat, fără nici un fel de împotrivire, sloganul otrăvit că industria este "un morman de fiare vechi" şi am aplaudat restructurarea haotică, lichidarea sau trecerea în conservare a unor instalaţii şi linii tehnologice performante, importate pe valută din ţările în care căutăm acum un loc de muncă. Ba ne mai amăgim cu surogate de genul Dracula Park. Din postura lor de salahori ai Europei, numeroşi conaţionali simt tot mai mult gustul amar al banilor dobândiţi departe de cei dragi.