Avem oameni de valoare, fără nici o îndoială. În toate domeniile, începând cu arta, cultura, ştiinţa şi sfârşind cu tehnica, administraţia, sportul etc. Ba chiar şi în politică, orice s-ar spune, avem câteva personalităţi puternice, carismatice (eu, personal, îi apreciez pe Mircea Geoană- PSD, Varujan Vosganian- PNL, Adrian Cioroianu- PNL, Mona Muscă - PNL, Emil Boc- PD etc.) Bineînţeles că întreaga ţară se împăunează cu oamenii ei de valoare. Adică, vezi Doamne, ar trebui să ne facem un titlu de glorie din faptul că suntem conaţionali cu Vuia, Vlaicu, Coandă, Brâncuşi, Eminescu, Enescu, Blaga, Cioran, Eliade (şirul ar putea continua la nesfârşit), iar mai recent cu Nichita Stănescu, Sorescu, Blandiana (din "categoria" spirituală) sau cu Ţiriac, Năstase (Ilie, desigur), Ivan Paţaichin, Helmuth Ducadam, Nadia Comăneci, Hagi, Mihai Leu, Leonard Doroftei (din "categoria" luptătorilor direcţi pentru gloria ţării). Repet, şirul celor cu care ne mândrim, ca români, ar putea continua mult şi bine. Dar, de fiecare dată când facem "apel" la calitatea noastră de conaţionali ai unor personalităţi de valoare, ar trebui să ne gândim... dacă merităm să ne împăunăm cu această calitate. Pentru că, în afară de "întâmplarea absolut întâmplătoare" de a ne naşte în acelaşi spaţiu geografic, sub acelaşi cer, respirând acelaşi aer cu ei, noi nu avem nici un merit! (Nu mai punem la socoteală faptul că, odată înălţaţi din rândurile noastre la nivel de performeri mondiali, nu ne mai aparţin doar nouă, ci întregii umanităţi. Ei au devenit "cetăţeni ai planetei", exponenţi ai omenirii pe ansamblu şi ai geniului uman.) Şi mă refer aici în special la politicianul român, care se împăunează mai mult decât oricare altul cu reuşitele personalităţilor universale enumerate mai sus. (Pentru că noi, ăştia mărunţi, poate că nu avem altă bucurie şi altă satisfacţie în viaţă, decât cea determinată de succesul conaţionalilor noştri, măruntă compensaţie la amarul vieţii de zi cu zi, la griji, la necazuri, la umilinţe, la frustrări...) Mă refer în special la politicieni, pentru că aceşti "histrioni" care ne conduc nu numai că aşteaptă recunoaştere internaţională graţie înrudirii cu "românii cetăţeni ai planetei", dar mai şi cred că performanţele acestora (oricare ar fi domeniul în care au fost înregistrate) li se datorează... lor, "luminaţilor conducători".
     Pardon, dar nu sistemul, nu îmbunătăţirea condiţiilor de pregătire, nu punerea la dispoziţie a fondurilor şi mijloacelor de către "administratorii noştri de destin" au dus la performanţe. Nici acum, nici altădată. Nu sistemul lui Ceauşescu a generat-o pe Nadia Comăneci, aşa cum nu sistemul lui Iliescu l-a generat pe Hagi. Ba dimpotrivă, de multe ori sistemul (de antrenament, de educaţie, de dotare etc.) a îngreunat atingerea performanţei. De multe ori, oameni valoroşi, destinaţi să ajungă pe culmile aprecierii internaţionale au fost doborâţi brusc de dezinteresul conducătorilor sistemului românesc, de "persoNULITĂŢILE" politice. Vreţi exemple? Victor Hănescu, unul dintre eroii (fără exagerare) tenisului românesc din zilele noastre se antrena cu adidaşii rupţi, nesprijinit nici de vreun sponsor şi nici de "sistem". Aha, după ce a început să înregistreze performanţe au sărit toţi, nu atât să-l ajute, cât să se laude cu calitatea lor de "conaţionali". De parcă Adrian Năstase, sau politrucii care dirijează sportul românesc ar fi avut vreun merit în vreo victorie pe care Hănescu ori Sabău au obţinut-o. Ei, singuri-singurei, în teren, faţă în faţă cu adversarul. Iar acest exemplu se aplică în toate domeniile. Meritul omului de cultură, al omului de ştiinţă, al artistului, al sportivului etc. obţinut de el însuşi, fără nici un ajutor de cele mai multe ori (ba chiar cu "beţe politice-n roate"), este însuşit ulterior de omul politic, care face paradă cu el peste tot pe unde poate. Aşadar, este evident faptul că sistemul românesc se află în criză. O criză a laşităţii şi a ipocriziei, ca şi cum clasa politică le-ar spune românilor valoroşi: "Mergeţi şi luptaţi, dacă învingeţi, victoria e a noastră, a tuturor, dar dacă pierdeţi... eşecul e al vostru, personal!" Şi acest lucru este valabil şi pentru oamenii politici valoroşi, înghiţiţi şi mistuiţi de propriile partide (vezi cazul Ciorbea şi Constantinescu).
     Dar, ca să închei, criza românească de sistem are un singur antidot: mentalitatea de tip participativ. Asta înseamnă contribuţie activă la viaţa publică a naţiunii, a comunităţii, după modelul "idolilor" noştri. Adică, ori de câte ori ne vom mai mândri cu vreun conaţional de-al nostru, să ne privim în oglindă şi să ne întrebăm cât de mult semănăm cu el? Avem inteligenţa, curajul, dârzenia, fair-play-ul etc. vreunui român pe care-l apreciem? Se aude, domnilor politicieni de "tarabă parlamentară"? Că prea v-aţi obişnuit să vă împăunaţi cu meritele obţinute (uneori cu sudoare şi sânge), de nişte "mărunţi" luptători, oameni din "gloată" cu adevărat români, pe care-i priviţi de sus...