Asistăm de câteva săptămâni la o dispută... "artistică" între UDMR şi PSD. Artistică şi pentru că este axată pe tema amplasării sau neamplasării Statuii Libertăţii de la Arad, dar şi prin întorsăturile pe care ea le ia mai ales din partea reprezentanţilor UDMR. Maghiarii s-au dovedit întotdeauna mari maeştri ai limbajului dublu. De aceea, deşi până acum partea română a tratat cu moderaţie subiectul, gândind că în acest fel tensiunile se vor disemina, vedem că dimpotrivă agresivitatea discursului maghiar creşte. Guvernul Năstase a decis corect că nu este în folosul relaţiilor bilaterale româno-maghiare ca un simbol al Ungariei Mari (cei 13 generali reprezintă cele 13 regiuni ale Ungariei Mari care includea deci şi Transilvania) să fie amplasat pe teritoriul României, jignind astfel sentimentele şi sensibilităţile majorităţii. De altfel statuia a fost demolată în anul 1925, la doar 7 ani de la făurirea statului naţional unitar român. Decizia a luat-o Ionel Brătianu şi a fost determinată tot de acţiunile maghiarilor care făcuseră din statuie locul de pelerinaj al revizioniştilor. Demolând statuia, Brătianu a dat liniştea necesară consolidării structurilor statale ale României contemporane, liniştea necesară stabilirii unor relaţii normale între cetăţenii români şi maghiari ai aceluiaşi stat.
    Cu obrăznicia deja caracteristică, liderii UDMR, chiar şi moderatul Marko Bela, afirmă adresându-se premierului de la tribuna Consiliului Reprezentanţilor Unionali reunit sâmbătă la Târgu Mureş: "Trebuie să alegeţi cât mai curând: ori relaţii româno-maghiare prospere, ori tot felul de idei zănatice privind desfacerea statuii sau alungarea ei în Ungaria! Ce-aţi zice dumneavoastră dacă ne-am apuca şi noi să desfacem în bucăţi statuia lui Mihai Viteazul sau Avram Iancu şi am încerca să amplasăm separat calul şi omul? Nu-i aşa că e o blasfemie?" Şi tot el se întreba dacă, cetăţeni ai acestui stat, maghiarii mai au voie să ridice statui. Da, au, dar statui ca cea a lui Petofi Sandor sau Ady Endre, simboluri ale culturii şi identităţii maghiare neinsultătoare pentru nimeni. Ce ar spune însă Marko Bela şi ai lui dacă românii ar dori să ridice în Ungaria un ansamblu statuar reprezentând soldaţii români care au înfrânt revolta comunistă a lui Bela Kuhn şi au pus opinca pe Parlamentul de la Budapesta. Nu-i aşa că s-ar simţi jigniţi? Numai că, popor cu bun simţ, românii nu au astfel de pretenţii. Şi atunci cine sunt cei care agită spiritele în numele unei democraţii şi al unor drepturi cetăţeneşti prost înţelese şi tendenţios invocate?
    Şi dacă tot aminteam de dublul limbaj al maghiarilor, să mai spunem că, în ciuda ameninţărilor, Consiliul Re­pre­zen­tanţilor Unionali a decis să menţină cel puţin deocamdată protocolul de colaborare dintre UDMR şi PSD. Pentru că acest lucru ar fi doar în beneficiul extremiştilor din PRM. Numai că acestor extremişti chiar UDMR le dă apă la moară.
    Dar UDMR ar trebui să fie mai îngrijorat de fracţiunile interne. Şi chiar este. Discursul virulent al lui Marko Bela chiar aici se regăseşte. El a încercat astfel să le arate ra­di­calilor că moderaţii aflaţi la conducerea UDMR nu au abandonat "lupta" în încercarea de a împiedica constituirea Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi a Consiliului Naţional al Secuilor, fapt ce ar duce la frag­men­tarea votului etnicilor maghiari şi la dispariţia UDMR ca formaţiune de a cărei colaborare depinde stabilitatea gu­ver­nelor de la Bucureşti. De aceea demnitarii UDMR de la nivel local, teritorial şi naţional nu au voie să participe la asemenea iniţiative.