Se spune că orice număr de ziar trăieşte doar o zi iar acest lucru este destul de adevărat în condiţiile în care fiecare zi vine cu alte întâmplări, mai mult sau mai puţin importante, care le detronează pe cele de dinainte graţie noutăţii lor.
    Excepţiile nu fac decât să întărească regula. O astfel de excepţie a fost, după părerea mea, o ştire, potrivit căreia o femeie de la ţară şi-a omorât bărbatul pentru că acela i-a vândut hainele pregătite pentru înmormântare ca să-şi cumpere băutură. De asemenea, mi-a rămas întipărit în minte un reportaj privitor la un ţăran care a organizat un fel de repetiţie înaintea propriei înmormântări cu autoinstalare în sicriu, priveghi, slujbe şi, bineînţeles, pomană la tot satul. Ceilalţi "actori" n-au fost scandalizaţi de idee, unii chiar mărturisind că îi bate gândul să facă şi ei aşa ceva. Chiar dacă psihiatrii i-ar declara nebuni pe autorii acestor fapte, eu cred că semnificaţia profundă a unor asemenea gesturi are legătură cu modul pragmatic în care mulţi conaţionali se raportează la viaţa de apoi, investind în ea speranţe şi bani pe măsura frustrărilor care au făcut din români cel mai nefericit popor din lume. Faptul că preţul vieţii este extrem de ieftin în România poate fi dovedit uşor atât prin politica falimentară din domeniul Sănătăţii cât şi prin felul absurd în care mulţi oameni îşi pierd viaţa ori o pun în pericol în împrejurări halucinante.
    Frenezia cu care românii urmăresc evoluţia elitelor din sport, care au furnizat vedete de talie internaţională precum Mutu, Chivu sau Doroftei, ca şi identificarea cu personajele telenovelelor ori ale filmelor indiene ce inundă programele majorităţii posturilor de televiziune nu este decât o altă faţetă a trecerii vieţii proprii în planul secund, în favoarea trăirii cu intensitate a unor vieţi de împrumut, considerate mai interesante şi mai frecventate de noroc. Aşa se face că furnizorii de spectacole sportive, de exemplu, fie că se cheamă Mitică Dragomir sau Gigi Becali se bucură de multă popularitate în numele căreia ei pot să facă sau să spună orice fără teama că opinia publică i-ar putea sancţiona. Foarte interesantă şi în acelaşi timp simptomatică este strădania celor din categoria amintită de a părea buni creştini, la acest capitol ei fiind întrecuţi numai de politicieni. Cearta lui Gigi Becali cu selecţionerul Iordănescu, mult mai mediatizată decât grevele studenţeşti sau protestele muncitorilor din Braşov şi din alte oraşe ale ţării, este un episod edificator în acest sens. După ce l-a atacat (verbal) pe Iordănescu cel credincios, acuzându-l de corupţie, Gigi Becali a dat un interviu fulminant ziarului "Libertatea" în care a declarat că donează zilnic bani pentru construcţia de biserici, investiţiile sale în domeniu depăşind 1 milion de dolari. Milostenia lui Becali a atras şi atenţia BBC-ului, care a cerut explicaţii suplimentare. I s-a spus că Gigi ar ocupa locul al treilea după voievozii Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu pe o eventuală listă a ctitorilor de biserici. Impresionat, probabil, de toate acestea I.P.S. Andrei, arhie­piscop de Alba Iulia, altminteri rezervat în materie de declaraţii, a făcut apel la Becali şi la Iordănescu, cerându-le să se împace. În numele Domnului. Neascultător, selecţi­onerul n-a renunţat la proces, chiar dacă Becali a spus pe toate posturile de radio şi televiziune că împăcarea-i gata. De fapt, luni seara, a apărut pe sticlă ex-prefectul de Bucureşti, Gabriel Oprea, actualmente ministru delegat în Ministerul Administraţiei şi Internelor. Secondat de Viorel Hrebenciuc, acesta a afirmat că cei doi s-au împăcat la el acasă, în urma intervenţiei sale în calitate de bun prieten al amândurora. Până la ora scrierii acestor rânduri, însă, Iordănescu n-a confirmat ştirea. Să sperăm că va reacţiona şi el cumva, acaparându-ne gândurile care altminteri, Doam­ne fereşte, ar putea s-o ia razna către Raportul de ţară al Comisiei Europene care ne va spune chiar astăzi cum stăm cu procesul etapei... de aderare la UE.