Pe vremea lui Ceauşescu se bucura de mare trecere vorba "Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc". Şi într-adevăr, se lucra în dorul lelii iar produsul românesc era, de fapt, dispreţuit. Ca dovadă că ne simţeam întotdeauna norocoşi când puteam cumpăra ceva refuzat la export, sau, şi mai şi, ceva de la "pachet". Indiferent de provenienţa lor, mărfurile străine erau considerate mai bune. De vină pentru calitatea proastă a muncii nu era doar remuneraţia mai mult sau mai puţin simbolică ci şi egalitarismul care practic anula diferenţa dintre competenţi şi incompetenţi, dintre harnici şi leneşi. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult după 1989, şansa unei munci eficiente, plătite binişor, înscriindu-se în registrul excepţiilor. Acestea nu au nici ele o viaţă lungă pentru că mereu se găseşte cineva care să pună beţe în roate, fie că vorbim de politică, de economie, de învăţământ, de sănătate, de servicii sau de oricare alt domeniu. În consecinţă, tot ce se clădeşte la un moment dat cu inteligenţă, talent şi efort este expus freneziei demolatoare a celor obsedaţi de capra vecinului. În plus, există la noi, tot ca moştenire a regimului comunist, o puternică alergie la reguli. Când un funcţionar, de exemplu, greşeşte în acte, cel pedepsit este clientul purtat pe drumuri sau hărţuit prin procese absurde, kafkiene. Lucrul făcut prost este din păcate tolerat în ideea că oameni suntem şi cu toţii greşim.
    Că toate acestea sunt defecţiuni ale sistemului şi nu trăsături naţionale o probează din plin comportamentul românilor din diaspora şi al celor plecaţi la lucru în străinătate. Acolo, în alt context, marcat de alte constrângeri, pretenţii şi norme, românii se poartă altfel. Aceiaşi oameni care în ţară puneau gresia anapoda şi făceau instalaţii de doi bani, "dincolo" se manifestă ca nişte meseriaşi adevăraţi, harnici, punctuali, responsabili. Prin urmare, faptul că o familie de români din zece are cel puţin un membru plecat la muncă în străinătate ni se pare un lucru bun, chiar dacă ai noştri sunt mai prost plătiţi decât localnicii. Întorşi acasă, românii aflaţi acum în Occident vor aduce cu ei, pe lângă miile de euroi, şi o nouă cultură a muncii, respectiv un set de mentalităţi de care lumea românească are nevoie ca de aer. Până la proba contrarie, putem spera că aceşti oameni, dacă vor munci cum trebuie, nu vor mai accepta să fie plătiţi în bătaie de joc şi nici nu îşi vor bate joc de alţii în cazul în care şi-ar deschide propriile afaceri, devenind patroni. Vor fi, cu alte cuvinte, exigenţi atât cu ei înşişi cât şi cu ceilalţi.
    În orice caz, un studiu al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (OIM), dat publicităţii de curând, indică faptul că prezumptiva aderare a României la structurile Uniunii Europene în 2007 a fost anticipată de compatrioţii noştri care lucrează deja în ţările UE. Potrivit studiului, migranţii sunt mai ales bărbaţi cu vârste cuprinse între 15 şi 44 de ani, cu educaţie medie sau muncitori calificaţi provenind în majoritatea lor din Transilvania, Crişana, Maramureş, Banat, Moldova şi Bucureşti. Anul acesta, ţările alese de români pentru migraţia muncii au fost Italia - 25%, Germania - 18%, Spania - 12%, Grecia - 6%, Ungaria - 5%, Turcia - 4%, Austria - 2%, Franţa şi Belgia - 1%. Venitul pe cap de locuitor în cazul familiilor care au pe cineva plecat la muncă în străinătate este de aproape 300 de euro lunar, pe când al unui român care munceşte în ţară este de numai 100 de euro. Având în vedere că numărul celor plecaţi la muncă în Occident este de circa 1,7 milioane, putem trage concluzia că Europa nici nu este chiar atât de departe pe cât credeam.