Programele principalelor televiziuni şi fluxurile de ştiri ale marilor agenţii sunt inundate, de sâmbătă, de prezentarea ultimelor evenimente politice care au loc la Tbilisi, capitala Georgiei. Pentru români, urmărirea evenimentelor are rezo­nanţe speciale pentru că "revoluţia de catifea" din Georgia are unele similitudini cu revoluţia română din 1989. Dar ele se opresc la urmărirea în direct a evenimentelor, la faptul că şi la Tbilisi, ca şi la Bucureşti, revolta are ca principal substrat o situaţie economică foarte grea. Venitul mediu al georgienilor este de 30 de euro pe lună şi, în absenţa unor bogăţii naturale importante sau a unei industrii cât de cât dezvoltate, revirimentul este destul de greu. Spre deosebire de Bucureşti (deşi Eduard Şevardnadze a fost comparat cu Ceauşescu) la Tbilisi nu s-a încercat reprimarea prin forţă a manifestaţiilor susţinătorilor Opoziţiei. Poate pentru că, în epoca revoluţiilor din ţările Europei Centrale, Eduard Şevardnadze era ministrul de externe al URSS, un colaborator apropiat al lui Mihail Gorbaciov, promotorul Perestroikăi.
    Nemulţumirea latentă a georgienilor a fost însă amorsată de inabilitatea lui Eduard Şevardnadze care, cramponându-se de putere, a falsificat (susţin Opoziţia şi observatorii străini) rezultatele alegerilor parlamentare desfăşurate în 2 şi 16 noiembrie. Revoluţia georgiană, în faza ei spectaculoasă, a durat destul de puţin, duminică seara preşedintele contestat dându-şi demisia şi plecând din Tbilisi "acasă". Orice o fi însemnând acest "acasă". Plecarea lui deschide un nou drum al evoluţiei acestui mic stat caucazian spre democraţie. Pri­mul pas va fi organizarea, conform prevederilor Constituţiei georgiene, de alegeri prezidenţiale în termen de 45 de zile, a anunţat deja preşedintele interimar al Georgiei - Nino Bur­jdanadze, cea care până acum a îndeplinit funcţia de pre­şedinte al vechiului Parlament de la Tbilisi. De asemenea, există posibilitatea organizării de noi alegeri parlamentare pentru că ieri partidele Opoziţiei au depus o contestaţie a valabilităţii scrutinului precedent, care a declanşat de altfel revolta.
    Dincolo de legitimarea puterii cucerite, problemele care stau în faţa Opoziţiei, condusă de liderul radical Mihail Şaakaşvili şi de liderul moderat Nino Burjdanadze, sunt destul de mari. Am vorbit deja de economia şubredă. Ei i se adaugă gestionarea conflictelor cu separatiştii din Abhazia şi Osetia, care până acum au fost ţinute sub control, cu diplomaţie, de preşedintele Şevardnadze. Acelaşi preşedinte care a reuşit să aducă Georgia mai aproape de aderarea la NATO, un argument greu în acest sens fiind poziţia geo­strategică importantă a Georgiei, pe aici preconizându-se şi construirea unui oleoduct pentru transportul ţiţeiului din zona Mării Caspice spre un port din Marea Neagră. Se doreşte astfel diminuarea dependenţei economiei mondiale de petrolul din frământata regiune a Golfului Persic. Pe de altă parte, revoluţia de la Tbilisi poate constitui un exemplu pentru opoziţia din celelalte state ale regiunii caucaziene sau din Asia Centrală, dar şi un imbold pozitiv pentru planurile SUA de democratizare a acestora.