Noi, românii, am stat întotdeauna cu faţa spre istorie, verticali şi neînduplecaţi. Ne-a unit din cele mai vechi timpuri ideea de unitate, de românism, de păstrători ai aceleiaşi limbi daco-latine, a tot ce era românesc: portul, obiceiurile, cre­dinţa în Dumnezeu, chiar dacă timpurile, în vârtejul lor viforos, ne-au despărţit vremelnic pe unii de alţii. Gândeam şi cutezam la ziua în care vom fi toţi fiii aceleiaşi patrii, am lucrat cu persuasiune asupra noastră înşine. Ne-a dăruit Dumnezeu şi cu bărbaţi luminaţi şi învăţaţi care au lucrat unii cu arma minţii, alţii cu uneltele războiului pentru a ne scutura de jugurile străine şi a ne uni sub cupola aceloraşi idealuri sfinte şi în hotarele primite de la înaintaşi. Dacă ideea de unitate nu ar fi funcţionat, n-ar fi fost acel liant care să facă din eroii şi martirii neamului, din domnitorii şi voievozii noştri, tot atâtea coloane vii pe care s-a sprijinit visul Unirii, azi am fi nişte insuliţe ale nimănui într-o mare de etnii. Oricum, suntem şi acum o insulă de latinitate într-o mare slavă, dar cu canale de comunicaţie, dus-întors, cu marile culturi şi ci­vilizaţii occidentale, cu marile democraţii. A fost, poate, tocmai geniul acestei naţii de a supravieţui la confluenţa turbulentă, la acest uriaş flux şi reflux al marilor conglomerate multinaţionale din sud, răsărit şi vest. Spre gloria acestui popor şi a eroilor săi a ştiut să ţină timona pe marea dezlănţuită a timpurilor şi să evite naufragiul.
    N-a fost simplu defel. A fost nevoie de prudenţă şi diplomaţie, de ajutorul lui Dumnezeu. Tot aşa cum o con­tribuţie uriaşă la menţinerea pe valurile învolburate ale istoriei a avut-o cultura în toate expresiile ei. Limba şi sentimentul stenic că aparţinem unei patrii comune ,unui popor care, deşi adesea îngenuncheat, a avut puterea să se verticalizeze şi s-o ia de la capăt. Aceasta poate că e marea virtute morală a acestui brav popor din aceşti Balcani frământaţi.
    Pe masa unităţii naţionale Ardealul a adus ofranda sa de luptă şi jertfă, începând cu marea şi sacrosanta faptă a lui Mihai Vodă Viteazul care a pus pecetea unirii celor trei ţări româneşti, aici, la Alba Iulia. Gestul şi fapta lui glorioasă aveau să lucreze benefic asupra Unirii celei Mari cu trei sute de ani mai târziu. Au fost să fie cărturarii Şcolii ardelene, mesajul Blajului iluminist ce a lăsat românilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi că ne tragem cu toţii de la Râm şi că numai cunoscându-ne originile limbii, o adevărată locomotivă ce avea să-i apropie pe cei din Ardeal spre România, apoi reflexul asupra trezirii românismului din marea enclavă a habsburgilor. În acest şuvoi de istoricitate lingvistică şi filo­logică s-au revărsat afluenţii paşoptismului şi îndeosebi a Marii Adunări de la Blaj din 13-15 mai 1848 care a scris primul certificat de naştere al Unirii Ardealului cu ţara.
    Desigur că actul de apoteoză s-a semnat la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, unde nădejdile şi suferinţele de veacuri luară sfârşit o dată cu Proclamaţia Marii Uniri. Românii au dovedit că sunt mai puternici decât vitregiile vremii. Unirea de la 1 Decembrie 1918 s-a întărit şi cimentat cu fiecare an şi iată-ne, acum, la 85 de ani de la acea memorabilă zi, că suntem mai strâns uniţi ca oricând. Şi mai mult decât atât, România, cu înfloritorul său Ardeal, joacă un rol geo-politic de mare anvergură pe scena politică a lumii. Alianţa cu NATO, apropiata aderare la Uniunea Europeană vor pro­pulsa România acolo unde au visat-o părinţii şi strămoşii noştri. Numai că e nevoie să vină un imbold şi dinăuntrul naţiei, prin voinţă unanimă, muncă fără preget, eliminarea răului, a urii care mai există între oameni, a politicianismului ieftin şi de paradă care se mai face uneori simţit. Să învăţăm din marea lecţie a demnităţii şi unităţii naţionale predată de înaintaşi!