Vaclav Havel, celebrul disident ceh ajuns preşedinte după revoluţia de catifea din ţara lui, avea obiceiul ca, din când în când, să iasă în faţa naţiunii şi să-şi certe aspru compatrioţii, aruncându-le în faţă adevăruri crude, menite să-i trezească "din somnul cel de moarte". Interesant este că cehii nu se simţeau ofensaţi, ba chiar dimpotrivă, dacă ne gândim la faptul că ei l-ar fi votat pe Havel la infinit în cazul în care Constituţia le-ar fi permis aşa ceva. Ai noştri preşedinţi postdecembrişti, respectiv Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, nu şi-au riscat capitalul electoral, adevărat sau virtual, ei pozând mereu, chiar dacă din unghiuri diferite, în susţinători înfocaţi ai cauzei celor mulţi pe care i-au gratulat ori i-au victimizat fără măsură, derobându-i de orice răspundere faţă de propriul destin. Iar modelul lor a fost asumat de aproape toată clasa politică, prea puţini fiind cei care au îndrăznit să le spună "maselor" şi altceva decât ceea ce voiau ele să audă. Lumea românească ar fi arătat cu totul altfel dacă guvernanţii ei de toate culorile ar fi sacrificat populismul aducător de voturi în favoarea reformelor, prin reforme înţelegând inclusiv schimbarea mentalităţilor de tip comunist care au făcut din România o ţară de asistaţi la discreţia partidului-stat şi a pomenilor lui electorale.
    De departe cel mai populist partid din România este PRM-ul lui CV Tudor, procentele acestuia în sondaje fiind exclusiv roadele demagogiei liderului său proaspăt pocăit în raport cu puterea dar extrem de agresiv la adresa opoziţiei şi a ziariştilor incomozi. Ca dovadă că, în cel mai recent număr al său, "România Mare" aruncă "blesteme" asupra lui Cristian Tudor Popescu, Cornel Nistorescu, Sorin Roşca Stănescu şi a Tiei Şerbănescu, prezicându-le moartea în 2004. Dar, nici cu PSD nu ne este ruşine. În timp ce d-l Iliescu interpretează extrem de convingător partitura politicianului sărac şi cinstit, partidul său de suflet, pe care după toate semnele îl va păstori iarăşi după alegerile din 2004, este compus şi înconjurat de cei mai bogaţi oameni din România, care nu se sfiesc să ceară pentru PSD, adică pentru ei, voturile celor mai săraci oameni din cea mai nefericită şi mai coruptă ţară. Şi asta cu ajutorul foarte interesat al unor mercenari din mass-media care prezintă pomenile electorale ale guvernan­ţilor drept politică social-democrată şi, cu buzuna­rele doldo­ra, se alătură corului de ipocriţi ce deplâng soarta cu ade­vărat tragică a săracilor acestei ţări. Culmea este că s-ar putea să-i şi convingă pe mulţi, în condiţiile în care 70% dintre cetăţenii României aşteaptă ca statul, în frunte cu partidul care s-ar dori unic, să le rezolve problemele locului de muncă, locuinţei, educaţiei, sănătăţii.
    Dar, ca să fim cinstiţi până la capăt, va trebui să recunoaştem că nici un guvern postdecembrist nu s-a ostenit să le explice românilor ce înseamnă cu adevărat stat de drept şi economie de piaţă. Dacă li s-ar fi explicat aceste lucruri, inclusiv prin mass-media, ei ar fi înţeles, poate, că într-o lume normală, cu justiţie imparţială, contrapusă corupţiei, prosperitatea personală depinde de capacitatea fiecăruia de a deveni competitiv pe piaţa dură a muncii, fie că vorbim de politică, de economie, de învăţământul cel invadat de impostori care vând sau cumpără titluri acade­mice, ori de domeniul sanitar înfeudat unor traficanţi de influ­enţă vizând gratuitatea sau compensarea medicamen­telor. Populismul şi corupţia i-au împiedicat însă pe politi­cienii români ca şi pe jurnaliştii mercenari, de obicei inculţi, slu­garnici şi lipsiţi de caracter, să le deschidă ochii oamenilor asupra problemelor de rezolvarea cărora depinde trecerea lor de la statutul de electori turmentaţi, uşor de manipulat prin înfometare şi diversiuni mimând libertatea de expresie, în cetăţeni conştienţi de obligaţiile dar şi de drepturile lor încălcate în mod pe cât de frecvent, pe atât de scandalos. Începând cu dreptul la viaţă.