Anul 2004 se anunţă pentru poporul român extrem de important, plin de evenimente, ce pot marca definitiv soarta României. Va fi anul aderării la NATO şi al încheierii negocierilor cu Uniunea Europeană. Va fi, totodată, anul în care ne vom alege preşedintele şi noul parlament. Un an, deci, electoral. Esenţial şi vital este ca interesul naţional să nu fie afectat de bătăliile electorale ce se vor da între partide pentru a câştiga alegerile locale, generale şi prezidenţiale. Iar interesul naţional înseamnă în 2004, în primul rând aderarea la NATO, cea mai puternică alianţă militară şi politică a lumii. Desigur, mulţi români îşi pun întrebarea dacă este bine sau nu să aderăm la NATO? Ce câştigăm şi ce pierdem? Nu ar fi fost oare mai bine să fi rămas o ţară neutră, de tipul Elveţiei? De ce ne trebuie să mai facem parte dintr-un nou bloc militar, după ce s-a destrămat Tratatul de la Varşovia?
    Încercând să răspundem la aceste întrebări, trebuie să spunem că bine ar fi fost să fi rămas o ţară neutră, care să nu fie condusă nici de la Moscova şi nici de la Bruxelles. Dar noi nu avem nici Munţii Elveţiei, care o înconjoară ca un zid, şi nici banii ei, pentru a avea o armată performantă, aşa cum au elveţienii, cel mai înarmat popor din lume. Dacă Munţii Carpaţi ar fi fost în locul Prutului sau Nistrului, desigur că altfel am fi putut sta la capitolul apărarea integrităţii ţării şi a pământului sfânt, moştenit în vatra Daciei străbune. Dar, pentru că suntem la întretăierea drumurilor Europei cu cele ale Asiei şi Orientului Mijlociu, aşezaţi în calea tuturor răutăţilor, avem nevoie de o armată adevărată, bine dotată şi instruită şi cu o mentalitate, integral profesionistă. Pe de altă parte, este ştiut că revizionismul şi iredentismul, nostalgia după Tran­silvania îndeosebi, dar şi imperialismul roşu nu dorm, după cum probează mulţi politicieni din ţară şi mai ales din afara ei (vezi mai nou delirul antiromânesc al rusofilului Voronin din Republica Moldova). Aceasta fiind situaţia, România are nevoie de un aliat militar puternic, aşa cum a avut întotdeauna. Iar faptul că a ştiut să-l aleagă la momentul potrivit este meritul unor bărbaţi de stat, pe care i-a avut în frunte. În special, nu-i putem uita pe marii domnitori şi pe regii României, Carol I şi Ferdinand întregitorul. Interesant este că şi făurirea României Mari, în 1918, la 1 Decembrie, nu ar fi fost posibilă dacă, la Conferinţa de pace de la Paris, preşedintele american W. Wilson nu ar fi sprijinit delegaţia României pentru ca Transilvania şi celelalte teritorii strămoşeşti să revină la patria mamă. După 85 de ani, tot SUA şi un preşedinte american întind României o mână prietenească, garantându-i, sub umbrela NATO, integritatea şi securitatea statului naţional. Acel stat naţional unitar român pe care nu îl pot vedea şi accepta nici măcar udemeriştii din ţară, decum de prin alte puste ale lumii. Iată de ce cred că este potrivit că aderăm la NATO. Mai ales că nu este vorba numai de o alianţă, ci şi de o afacere prosperă, dacă ne gândim că bazele NATO presupun investiţii şi servicii de multe miliarde de dolari. De pildă, numai Germania câştigă anual de pe urma soldaţilor ame­ricani şi a bazelor NATO peste 1 miliard de dolari, adică de câteva ori mai mult decât toate tranşele FMI alocate României. Intrarea în NATO ne-ar putea deci ajuta să scăpăm şi de sărăcie, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte ţări (Turcia, Grecia, Portugalia etc.) pentru că vor veni şi investitorii străini care au siguranţa că le vor fi garantate şi militar proprietatea şi afacerile.
    Ce putem pierde? Desigur că devenind membru NATO, ţară de frontieră în estul blocului nord-atlantic, România işi asumă şi misiunea ingrată de a fi în Coasta Rusiei, care, iată, prin Voronin ne şi atenţionează să avem grijă cu cine ne aliem. Preţul ar putea fi (şi este) o politică mai dură faţă de România şi mai ales faţă de fraţii noştri de peste Prut, supuşi unei crunte deznaţionalizări. Mai mult chiar, România a fost nevoită să impună vize şi câte 500 de Euro românilor de acolo care vor să vină acasă! Este, desigur, un preţ mare pe care îl plătim, însă sperăm că vom avea şi noi un statut al românilor de pretutindeni şi mai ales din vecini, după modelul celui maghiar, în părţile lui pozitive.
    Alături de NATO, România va avea apoi de înfruntat şi pericolele terorismului mondial, noul flagel ce bântuie lumea. Oricum însă, noi, românii, am fost mereu în calea celor care au agresat Europa şi chiar au vrut s-o cucerească, începând de pe vremea popoarelor migratoare, a turcilor sau a ruşilor. De aceea, ne-am luptat cu ei tot timpul. Iar când ne-au învins, turcii nu s-au mai oprit decât la Viena iar ruşii la Berlin. Mai mult ca sigur, NATO ne va da o misiune şi pe această linie de apărare a civilizaţiei. Una peste alta însă, aderarea la NATO şi alianţa militară cu SUA sunt necesare, oportune şi de viitor, fiind dorite de tot mai mulţi români, adică de aceia care au în sânge şi în inimă patriotismul. Intrarea în NATO va fi un mare pas şi pe drumul integrării europene, căci cine dictează şi în Europa, dacă nu tot americanii, care, iată, pun la stagnare, prin politica dolarului slab, economia Germaniei, principalul motor al UE, care se roagă acum de Bush să nu mai plece soldaţii americani de la bazele din ţara lor.
    Aşadar, anul 2004 va fi anul NATO. Vin, deci, americanii. O ade­rare pe care au visat-o şi strămoşii noştri, şi pe care o aşteptăm de peste 60 de ani. Important este ca visul împlinit să nu dea apă la moară politicienilor în goana lor după voturi, căci timpul tragerilor cu promisiuni a cam trecut şi a venit acela al pragmatismului de tip american, în care contează doar puterea şi voinţa omului de a se ridica şi a progresa prin forţe proprii şi nu printr-un politicianism găunos. Să sperăm că, din acest punct de vedere, anul 2004 va însemna şi o schimbare, odată cu alegerea unui nou preşedinte şi a unui nou parlament, care într-adevăr să pună pe primul plan inte­resul naţional, după modelul american.