Cu riscul de a ne repeta, ne vedem nevoiţi să spunem că, pentru noi, anotimpul alb, cu ger şi viscole, constituie o adevărată ca­tastrofă. Putem spune, cu alte cuvinte, că cel mai periculos terorist pentru noi, cei cu o jumătate de an de frig, drumuri îngheţate, teama de a merge pe străzile devenite patinoare este, orice s-ar spune, iarna. Când cade zăpada pe şosele, pe liniile de tramvai, de cale ferată, în parcurile publice, devenim izolaţi, şocaţi, înspăimântaţi, dârdâind de frig prin gări şi autogări, prin trenuri şi autobuze, pentru că iarna, care aiurea este fascinantă, nouă ne atacă însăşi temelia sufletului, existenţa, centrii locomotori. Vedem aievea la televizor adevărate sărbători ale zăpezii, cu mii şi zeci de mii de spectatori ale căror feţe radiază de bucurie şi sănătate, gustând bunăoară zborul pe schiuri sau plutirea ireală pe pârtiile de coborâre a schiorilor. Stau pe scaune, bine mersi, sub uriaşa cupolă a iernii şi-şi sorb imperturbabili ceaiul sau cana cu vin fiert, ori pur şi simplu irump în ropote de aplauze la adresa icarilor moderni. Repet, nu am vrea cu orice chip să destupăm izvorul nemulţumirilor şi lamen­tărilor, dar iarna nu mai este ce a fost odată, o babă cu şapte cojoace care scotea copiii la săniuş şi pe patinoare, ci un sinistru măcel pe care prodigioasa şi stihiala natură îl porneşte împotriva noastră. Naiba ştie cum, doar şi alţii au munţi, şosele alpine care sunt viscolite de zăpadă, dar acolo intervin cu promptitudine uti­lajele specializate.
    "Cruciada albă" ne pune în faţa hamletienei întrebări: a fi sau a nu fi, adică a scăpa sau nu de consecinţele dramatice ale iernii. Doamne, câte ierni am adunat în noi, că ne-a îngheţat până şi sufletul. Cel mai bine o ştiu cei mai în vârstă care se deplasează greu până la magazin să-şi cumpere o pâine sau la farmacie pentru a-şi face rost de un medicament. O ştiu copiii care sunt nevoiţi să meargă kilometri întregi cu zăpada în piept pentru a ajunge la şcoală şi odată ajunşi sunt nevoiţi să stea încotoşmăniţi pentru că sobele sunt reci iar pe sub uşi şi printre cercevelele geamurilor urlă sinistru vântul. O ştiu la fel de bine administratorii spitalelor care n-au bani şi sunt în restanţe cu achitarea datoriilor la furnizorii de servicii. O ştiu boschetarii care îngheaţă prin subsoluri şi guri de canal. Ferit-a sfântu' să dai ortu' popii că mare belea laşi pe capul urmaşilor: pământ îngheţat bocnă, drumuri troienite. Iarna ne acu­tizează toate nevoile, necazurile, angoasele, scumpirile, încât ne-ngheaţă în suflete şi firava speranţă ce ne-a mai rămas.
    Există însă şi o parte plină a paharului, o iarnă mioritică, ca să nu spunem mitică, în care unii hălăduiesc ca-n sânul lui Avram. De Sărbători, românii noştri au scos din buzunarele "sărace" cu 30 la sută mai mulţi bani decât în aceeaşi lună a anului 2002. Trăim în plin absurd. Deşi unul din patru români declară că situaţia în economie a fost mai proastă în 2003, iar unul din şapte se vaietă că a dus-o mai rău, produsele alimentare aşa-zise de lux, articolele de folosinţă îndelungată au dispărut din magazine în preajma Săr­bătorilor de iarnă. Amatorii de plăceri au luat cu asalt staţiunile de pe Valea Prahovei, curgând râuri de maşini. Hulite că sunt tot mai scumpe şi mai pipărate tarifele, hotelurile, cabanele, pensiunile turistice au fost cucerite până la ultimul pat pliant. Nu mai ştii care-i adevărata realitate. A celor mulţi şi umili, dezorientaţi de promisiuni, sau a celor care se bat de la egal la egal cu străinii când e vorba să petreacă la munte o vacanţă de iarnă.