În urmă cu 145 de ani, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Ţării Româneşti îl alegea domn, sub presiunea maselor populare, pe Alexandru Ioan Cuza, cel care, cu doar 9 zile înainte, fusese deja ales domn al Moldovei. Se consfinţea astfel Unirea Prin­ci­pate­lor Române - Moldova şi Ţara Românească şi se puneau bazele statului unitar român modern. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza încununa un efort de unitate naţională care începuse de la Mihai Viteazul şi se manifestase puternic în timpul Revoluţiei de la 1848. Ea demonstrează şi hotărârea de care au dat dovadă unio­niştii, care au ştiut să speculeze atât contextul intern, dar mai ales pe cel internaţional, punând în cele din urmă Marile Puteri în faţa faptului împlinit. Pentru că, deşi Conferinţa de la Paris din 1858 oferea numai o unire trunchiată între Moldova şi Ţara Românească, care urmau să aibă doar două instituţii cu adevărat unice: Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie de la Focşani, românii au ştiut să profite de portiţele lăsate prin deciziile convenţiei şi să le exploateze la maximum, realizând o unitate completă. Acea unitate care nemulţumea toate cele trei imperii vecine: Ţarist, Otoman şi Austro-Ungar (care a recunoscut unirea doar pe durata vieţii sau domniei lui Cuza). Nu întâmplător domnul avea să fie forţat să abdice în 1866, la conducerea statului urmând să fie adus un principe străin în urma unui plebiscit naţional. Până să se întâmple aceasta însă unirea avea să fie recunoscută pe plan internaţional şi toate instituţiile interne necesare funcţionării statului unificate. La aceasta au contribuit desigur şi reformele lui Cuza din domeniul armatei, al administraţiei şi legislaţiei. Aşa că ce s-a făcut nu a mai putut fi desfăcut.
    Demn de remarcat şi de învăţat rămâne faptul că, în ciuda presiunilor externe de tot felul, românii şi-au luat soarta în propriile mâini. O pildă din care politicienii noştri actuali au numai de învăţat. Mai ales cei care s-au obişnuit să primească în genunchi toate toa­nele sau observaţiile pe care ni le fac, pe drept sau nu, orga­nismele internaţionale, raportorii Comisiei Europene, Fondului Monetar Inter­naţional, Băncii Mondiale sau cine mai ştie cine. Desigur că aceste observaţii nu trebuie nici respinse apriori ca fiind greşite sau neave­nite doar pentru că vin din partea unor străini. Dorind să ne integrăm în structurile europene şi euro-atlantice, în contextul întregului feno­men al globalizării la care asistăm, nu putem să nu acceptăm prin­cipiile comunităţii internaţionale şi regulile jocului. Dar nimeni nu ne poate cere să o facem în orb. E adevărtat că sabia nu taie capul ce se pleacă, dar nici prea mult respect nu-i acordă. Şi au fost, din păcate, în ultimul deceniu câţiva ani în care am primit fără crâcnire orice observaţie ni s-a adus, aşa cum există şi acum politicieni, e drept tot mai puţini şi mai marginalizaţi, care pentru orice problemă internă fac apel la "arbitri" externi.
    Revenind la unirea trunchiată pe care o doreau Marile Puteri la 1859, când pentru Moldova şi Ţara Românescă se prevedeau domni distincţi, adunări şi guverne separate, nu putem să nu observăm că acum Consiliul Naţional Secuiesc, prin proiectul de autonomie teri­torială şi etnică pe care doreşte să-l impună, promovează o idee si­milară: preşedinte, parlament, administraţie publică şi poliţie sepa­rate. E adevărat că roata Istoriei se învârte, dar ea nu revine nici­odată exact în acelaşi loc. Numai radicalii maghiari cred că se pot întoarce înapoi la situaţia existentă la anul 1200, la organizarea vechilor Scaune Secuieşti. Fără îndoială că fiecare are dreptul să viseze dar numai în limitele constituţionale şi cu respectarea voinţei majorităţii.

---