Sâmbăta trecută, cea mai mare parte a presei autohtone a pu­blicat o serie de date statistice alarmante ce relevă creşterea pro­gresivă a cazurilor de depresie în România ultimilor zece ani, a­ceas­tă boală tinzând să devină a doua cauză a mortalităţii. Astfel, dacă în anul 1994, erau 113 cazuri la suta de mii de locuitori, acum sunt peste 260 de cazuri. Potrivit profesorului Mihai Gheorghe, şeful Clinicii de Psihiatrie de la Spitalul Militar Central, "pentru români lipsa de perspectivă este una dintre cauzele importante în apariţia depresiei".
    O altă ştire, apărută în ziarele de luni, indică şi ea o posibilă cau­ză a depresiei, care s-ar putea numi munca în zadar. Acest lucru poate fi dedus din comparaţia între veniturile românilor şi acelea ale celorlalţi europeni. În Franţa, de exemplu, Institutul naţional de Statistică apreciază că o persoană singură, cu un venit net de 597 de euro, trăieşte sub pragul sărăciei. În fostele ţări comuniste, majoritatea medicilor şi profesorilor au venituri inferioare acestui prag, România distingându-se şi la acest capitol printr-un dispreţ absolut faţă de categoriile profesionale menţionate. Pensia medie în Ungaria este de 130 de euro pe lună, iar salariul mediu net în Es­tonia este de 300 de euro pe lună. Salariul minim brut în Polonia este de 170 de euro pe lună. Comparativ, în România, o pensie normală este de circa 2,5 milioane de lei (aproximativ 61 de euro), iar salariul minim de 68 de euro pe lună. Dacă la Frankfurt sau Dublin un hamburger poate fi cumpărat cu o sumă echivalentă cu venitul realizat în 15 minute de muncă, în ţările care vor adera la Uniunea Europeană în data de 1 mai 1994, respectiva sumă este egală cu venitul obţinut în 40 sau 60 de minute de lucru. Mai precis, 62 de minute la Vilnius şi 44 la Varşovia. Având în vedere salariul minim pe economie, un român trebuie să muncească circa două ore ca să-şi poată cumpăra un hamburger. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi români pot spune cu mâna pe inimă că muncesc în zadar.
    Întrebarea este cum de s-a ajuns în această situaţie, de ce sun­tem noi mai cu moţ decât restul europenilor, chiar dacă în general cei din est o duc sensibil mai greu decât occidentalii?
    O explicaţie ar fi realitatea că la noi s-au format deja nişte tradiţii manageriale din care nu poate ieşi decât muncă de mântuială, plătită prost sau muncă inutilă plătită prost. Foarte rar apare şansa unei munci eficiente plătite acceptabil, iar asemenea situaţii nu sunt de durată, ele ciocnindu-se de sistemele "tradiţionale" care sunt menţinute forţat, prin toate mijloacele concurenţei neloiale (de multe ori susţinute politic). Atunci chiar şi construirea unui sistem corect apare ca o muncă în zadar. Dacă munceşti cu spor, cu plăcere şi mai şi câştigi ceva bani, pare că ceva nu e în regulă. În orice caz, sunt toate şansele să apară cineva care să-ţi spună că nu faci bine ceea ce faci şi să încerce să strice totul.
    Zădărnicia nu pare să fie însă doar un blestem local. Ea e chiar încurajată şi folosită de o mână de oameni care prosperă de pe urma înţelegerii profunde a spiritului general. Se întâmplă în toate domeniile, în politică şi în economie, în justiţie şi în presă, în în­văţământ, în construcţii, în servicii şi mult mai puţin în fotbal. Nimeni nu rezistă, nici măcar spiritele conservatoare. E totuşi o ştiinţă să-ţi faci mereu de lucru, să mimezi activitatea şi să desfiinţezi ceea ce face altul cu profesionalism, rigoare şi pasiune. Uneori se poate întâmpla să demolezi chiar ceea ce tu însuţi ai făcut bine la un moment dat pentru că întotdeauna se vor găsi sfătuitori experţi în demolări. Şi atunci, nu-i mai bine să faci şi tu ceva de mântuială, într-un timp cât mai dilatat, ca să pară că te dai de ceasul morţii ca să urneşti lucrurile şi că fără tine ar fi prăpăd, s-ar duce de râpă totul? Mai ales că nimeni nu se va obosi să strice un lucru de nimic şi, chiar dacă ar face asta, ar fi pagubă-n ciuperci.

---