Vrem, nu vrem, aşa cum vine primăvara, vin şi alegerile. Cu cine vom vota, mai întâi la locale, iar apoi la parlamentare şi prezi­denţiale? Iată o întrebare pe care şi-o pun mulţi dintre noi, mai ales dacă am votat neinspirat, o dată sau chiar de două ori. Evident, a treia oară, vorba aia, suflăm şi în... urne. Ne vom mai păcăli oare de această dată?
    Desigur că, într-o ţară cu un edificiu democratic solid, şi dezvol­tată economic, cetăţenii nu ar trebui să fie preocupaţi în mod spe­cial de politică ori dacă un anume partid se află sau nu la putere, ori în opoziţie. Ei ar trebui să fie convinşi că orice formaţiune politică ar câştiga alegerile, ea ar face tot posibilul sau mai bine spus, tot ce-i stă în putere pentru binele ţării şi al poporului. De aceea politica nu este şi nu trebuie să fie o pasiune ori un sport naţional.
    Din păcate, la noi lucrurile stau cu totul altfel. Adică invers. Pen­tru că noi suntem o naţiune politică. Toată lumea face politică non-stop, fiecare român fiind conectat şi implicat zi de zi şi chiar noapte de noapte (graţie televiziunii) la marele spectacol politic ce se desfăşoară pe toate posturile şi canalele mass-media. Aşa se face că aproape fiecare român a ajuns să se considere un expert, sau un analist politic care se pricepe la politică. Din nefericire la fel de bine ca la agricultură ori la fotbal. Trei domenii care, întâmplător sau nu, se află într-un declin accentuat şi care merg din ce în ce mai rău. Să ne referim însă acum doar la politică.
    La alegerile din 1996 românii au votat, pentru prima dată, schim­barea, în sensul că la putere a venit opoziţia, mai precis CDR-ul şi cei mult aşteptaţi 15.000 de specialişti. Alegătorii au avut atunci un comportament electoral ce nu a rezolvat problemele ce hăituiesc o naţiune. Ei de fapt nu au votat, cât au sancţionat vechea putere. A fost votul nemulţumirii milioanelor de români dezamăgiţi şi înşelaţi de cei care le-au promis marea cu sarea şi care apoi au uitat complet de popor şi au trecut cu nonşalanţă, la bordul maşinilor cu girofar, peste greutăţile cu care s-au confruntat românii. Personal înţeleg nemulţumirea, chiar disperarea unui electorat aruncat cinic din dezamăgire în dezamăgire. Singură nemulţumirea nu rezolvă însă nimic, mai ales în faţa urnelor, unde este nevoie de raţiune şi nu de sentimente sau resentimente. Aceasta cu atât mai mult cu cât este ştiut că fiecare popor îşi are conducătorii pe care îi merită, iar democraţia este un mecanism care are grijă să nu fim guvernaţi mai bine decât merităm. Lucru care s-a şi întâmplat în cei 14 ani de democraţie românească.
    Acestea fiind spuse, să sperăm că în 2004, vom vota totuşi altfel decât până acum, deşi suntem tot nemulţumiţi, mai ales de nivelul de trai. Sărăcia este mare iar corupţia în floare. Votul nemulţumirii nu ne-a adus însă până acum nici o mare satisfacţie şi nu a re­zolvat problemele. Dimpotrivă, le-a cronicizat. Aşa că, a venit vre­mea ca la urne, în acest an, să primeze nu atât răzbunarea unei anumite stări de nemulţumire, cât mai ales opţiunea pentru cel mai bun program, clar şi concret, de guvernare europeană. Rămâne deci de văzut ce vor face românii la urne: vor vota sau vor sancţiona! Să sperăm că de această dată vor fi mai înţelepţi şi îşi vor alege conducătorii pe care cu adevărat îi merită! Căci nu degeaba suntem o naţiune de politicieni!