Evenimentele politice desfăşurate la Bruxelles, care au culminat cu adoptarea amendamentelor negative la adresa României, propu­se de Emma Nicholson, sunt privite diferit în ţară. Cu pesimism de Opoziţie şi presă, cu optimism de Partidul Social Democrat. Care sunt aceste amendamente ştim deja cu toţii, nu vom insista decât asupra mesajului lor: îndeplinirea îndoielnică de către România a condiţiilor statului de drept. Iar statul de drept este cel mai im­portant dintre criteriile politice de la Copenhaga. În economia înde­plinirii standardelor de aderare la Uniunea Europeană, criteriile poli­tice sunt singurele eliminatorii. Oricât de critice au fost în ultimii ani în privinţa performanţelor economice rapoartele de ţară, toate se încheiau cu o propoziţie simplă, dar cea mai importantă: România îndeplineşte criteriul politic. Altfel spus, pentru că îndeplineşte a­cest criteriu România, chiar dacă mai are multe de făcut în celelalte domenii, este acceptată la integrare. Şi tocmai acest criteriu este acum pus sub semnul întrebării. Pentru că reformele atât de mult dorite în domeniul Justiţiei se lasă aşteptate. Cu toate acestea, Rodica Stănoiu se bucură de sprijinul total al partidului din care face parte şi al preşedintelui Ion Iliescu. Acesta din urmă, la în­tâlnirea de joi cu membrii Consiliului Suprem al Magistraturii, chiar a arătat cu degetul presa ca fiind vinovată de deteriorarea imaginii României în ochii Bruxelles-ului. În opinia sa, contrară celei a Emmei Nicholson, justiţia nu este supusă presiunillor politice, ci presiunilor unor grupuri de interese susţinute de mass-media. Cu alte cuvinte presa a vinovată. Poate pentru că a îndrăznit să atragă atenţia asupra deficienţelor din domeniu, în loc să le ascundă, sau să le minimalizeze, aşa cum doresc guvernanţii.
    Despre situaţia presei în România nu se pot spune prea multe lucruri "de bine". Este un fapt arhicunoscut că libertatea ei este o sintagmă destul de lipsită de conţinut. O dovedeşte şi un recent raport al Fundaţiei Freedom House referitor la libertatea presei pe mapamond, care situează România alături de ţări ca Mongolia, To­go sau Burkina Fasso. Acelaşi raport identifică drept cauze ale a­cestei stări de lucruri legislaţia în domeniul presei, influenţele poli­tice şi presiunile economice. Şi atunci nu mai înţelegem cine pe cine presează. Libertatea presei este criticată şi în amendamentele Emmei Nicholson, dar guvernanţii în loc să ia aminte o dau la întors. Aşa cum au dat la întors toate amendamentele, astfel încât, în opinia Bucureştiului, "reorientarea strategiei de aderare a Româ­niei" şi "monitorizarea permanentă" nu înseamnă altceva decât o re­a­locare a fondurilor de preaderare. Toate amendamentele de fapt nu ne critică, ci ne încurajează, ne spun oficialii români, ilustrând cât se poate de clar că optimismul este furia de a suţine că îţi merge bine când îţi merge rău.
    Corecţi fiind, nici n-ar putea să spună altceva, în condiţiile în care în anul electoral 2004 ei înşişi au transformat politica externă într-o temă principală de campanie. Ţapul ispăşitor a fost iată găsit în pre­sa română, care "parţial liberă" cum este încearcă totuşi să-şi ducă la capăt menirea: informarea opiniei publice şi cu cele bune şi cu cele rele. Nu numai cu cele bune, cum ne învăţau în urmă cu câteva luni aceiaşi reprezentanţi de frunte ai guvernului PSD.