Sub imperiul criticilor tot mai abundente şi mai aspre pe care le primim din partea Parlamentului European, a Comisiei Europene, critici ce pun sub semnul întrebării capacitatea guvernului Adrian Năs­tase de a respecta termenul propus pentru încheierea în 2004 a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, am trecut destul de uşor peste un alt eveniment important - adoptarea în unanimitate de către Parlamentul României a Legii privind Aderarea României la Alianţa Nord-Atlantică. Este cea mai mare garanţie de securitate pe care ţara noastră a obţinut-o vreodată, dar şi un punct atins în ca­drul politicii externe îndreptate spre modernizarea statului şi implicit acceptarea României în marea familie a democraţiilor. Acest suc­ces a fost obţinut pentru că am reuşit să demonstrăm partenerilor din Alianţă că suntem capabili să ne aliniem standardelor impuse de operaţiunile militare şi de securitate moderne, că putem coopera cu militarii celorlalte state.
    S-a muncit cu osârdie şi perseverenţă, fără rabat, cu destule sa­crificii, iar rezultatele se văd. Determinarea cu care toate guvernele României de după 1990 încoace au privit integrarea în NATO este dovedită şi de faptul că dorinţa de integrare a fost unul dintre primele acte de politică externă importante ale anului 1990, dublată de faptul că ţara noastră a fost primul semnatar al Parteneriatului pentru Pace. De atunci militarii români au fost prezenţi în multe dintre teatrele importante de operaţiuni unde au fost dislocate trupe NATO: Angola, Somalia, Irak, Afganistan şi Peninsula Balcanică. Şi peste tot trupele române şi-au dovedit profesionalismul.
    De aceea integrarea în NATO este un suc­ces al guvernanţilor, al Armatei şi al întregului popor român. Cel mai probabil la 2 aprilie va avea loc la sediul NATO din Bruxelles ceremonia oficială prin care se consfinţeşte aderarea României şi a celorlalte şase state can­didate: Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia şi Estonia.
    Din păcate guvernanţii nu se pot lăuda cu rezultate la fel de bune în ce priveşte celălalt obiectiv principal al politicii externe - aderarea la Uniunea Europeană. Este o situaţie inegală, aşa cum a re­cunoscut însuşi primul ministru Adrian Năstase. Dovedeşte ea oare diferenţe de abordare? Cu siguranţă! Dar de unde vin ele? Din faptul că aderarea la NATO a cerut mai mult implicarea structurilor mi­litare şi mai puţin a celor civile, a cetăţenilor simpli, astfel încât o lege, o decizie odată adoptată a putut fi şi implementată? Pentru că în ce priveşte integrarea în Uniunea Europeană ni se reproşează nu atât faptul că nu am adoptat aquis-ul comunitar, ci faptul că nu-l punem în aplicare.
    Ni se reproşează că promitem reforme, dar nu le realizăm. Iar cel mai nevralgic domeniu este cel al justiţiei, unde corupţia este mare, iar justiţiabilul "poate muri cu dreptatea-n mână." Toate acestea dovedesc că statul de drept este încă un deziderat şi nu o realitate. Sigur că ştim cu toţii, de la simplul cetăţean la funcţionarii publici de toate nivelurile şi la demnitari ce trebuie făcut, dar ne este greu să uităm vechi metehne, învăţate la Porţile Orientului, unde bacşişul este prinţ, iar peşcheşul rege. La fel de sigur este că măsurile necesare nu se pot implementa numai "la ordin" (ca în cazul aderării la NATO), ci se impune şi o descifrare şi o propovăduire a lor în rândul cetăţenilor, or tocmai asta ne lipseşte. Iar vinovaţi sunt guvernanţii. Câţi dintre cetăţenii români ştiu exact ce înseamnă U­niunea Europeană, costurile sau beneficiile exacte ale integrării?