Când fiica mea a început să-şi pună primele întrebări despre lu­me, m-a chestionat: "Cine conduce ţara noastră? Oamenii puter­nici, luptătorii, aşa-i?". Ca un tătic idealist ce sunt, i-am răspuns: "Nu, că dacă o conduceau războinicii, o transformau până acum într-un câmp de luptă." "Înseamnă că o conduc cei cu bani..." a con­chis fetiţa (care avea pe atunci vreo 10 ani). "Nici ăştia nu o conduc, i-am explicat eu, că dacă o conduceau afaceriştii, până a­cum o scoteau la mezat, o puneau pe tarabă şi o vindeau." "Atunci cine?", m-a întrebat copila nedumerită. "Oamenii, i-am răspuns eu, aceia care nu-şi doresc nici puterea şi nici bogăţia doar pentru ei înşişi, ci pentru a le folosi ca instrumente în sprijinul tuturor celorlalţi oameni. Căci, în asta a stat dintotdeauna puterea omenirii: în ca­pacitatea oamenilor de a se sprijini unul pe altul...". Timpul a trecut, fiica mea a ajuns elevă de liceu şi a observat că, deşi învăţa mai bine decât alţi colegi, primea note mai mici decât unii care pro­veneau din familii bine situate material. Ba se mai vedea şi oarecum dispreţuită pentru sărăcia ei şi pentru "statutul ei social" determinat de a­ceasta. A venit atunci la mine şi mi-a reproşat că am minţit-o, dar eu am încurajat-o: "Nedreptăţi de-astea sunt posibile doar în orăşelele de provincie, cum e Cugirul. Tu străduieşte-te şi mai mult, munceşte de două ori cât cei ai căror părinţi sunt bogaţi, şi nu uita că nu conteză atât de mult notele (care poate că nu reflectă fidel valoarea ta), cât contează cunoştinţele pe care le acumulezi. Acestea vor fi «armele» tale în viaţă, şi ele îţi vor asigura viitorul. Te vei convinge de acest lucru, atunci când vei intra la facultate înaintea «copiilor de bani gata» care ţi-au fost colegi..." Şi din nou a trecut timpul, iar fiica mea a absolvit liceul (cu o medie foarte bună). Bineînţeles că unii colegi de-ai ei (pe care-i ştia mai slabi), au luat medii mai mari şi, sprijiniţi de "finanţele" părinţilor, s-au încumetat să meargă pe la marile centre universitare. Ea s-a înscris la Alba Iulia, că e mai aproape, sunt cheltuielile mai mici etc. Aici, surpriză încă din primul an: deşi avea o medie bună a primit repartiţie într-un cămin neterminat, la marginea oraşului, în timp ce alte tinere, cu medii mai mici, au ajuns în căminele "faine" situate la doi paşi de universitate...
    Aceasta a fost picătura care a umplut paharul, şi din nou mi-a reproşat că am minţit-o. Nu am mai avut argumete, cu atât mai mult cu cât între timp am aflat şi eu că la universitatea albaiuliană, peste noapte, fără o nouă evaluare a cunoştinţelor, un profesor a majorat notele unor studenţi (cu câte două puncte), modificându-le după ce acestea se afişaseră deja. Colac peste pupăză, am descoperit că noul rector al acestei instituţii fusese ales pentru că... beneficia de sprijinul partidului de guvernământ. Ce să-i mai spun fiicei mele? Că asta-i viaţa? Că ăştia (oamenii cu bani, cu putere, cu influenţă, cu relaţii... "mischihoţii") au condus dintotdeauna ţara şi o vor conduce în continuare. Am tăcut vinovat (pentru că datoria mea de părinte era ori să schimb ceva în "ordinea " asta de lucruri, ori să... mă îmbogăţesc. Iar eu nu am reuşit să fac nici una, nici alta). Aşa că fiica mea a renunţat la facultate şi a decis să meargă în altă parte, oriunde, dar nu la Alba Iulia. Dar, între timp, a văzut şi ea ce se întâmplă prin alte centre universitare, cum sunt trecute examenele cu şpaga, cum sunt cumpăraţi chiar şi decanii (vezi cazul de la Petroşani, făcut public recent de Prima TV, la emisiunea "Reporter incognito" şi de presa scrisă centrală). Acum fata e tristă şi dez­orientată, iar eu nu mă pot uita în ochii ei. Ce să-i mai spun, în condiţiile în care procurorii, poliţiştii şi chiar politicienii şi-au luat diplomele în acest mod? Ce să-i mai spun, în condiţiile în care eu însumi am început să mă întreb: cine conduce de fapt ţara asta, Doamne...?