Este lucru dovedit că naşterea şi apariţia creştinismului în arena istoriei universale, n-a fost o naştere uşoară. Îndată după Înălţarea Mântuitorului la cer şi Pogorârea Duhului Sfânt, când apostolii au ie­şit la propovăduire pentru a răspândi sămânţa Cuvântului Evangheliei până la marginile pământului, puterile oculte au declanşat şi desfă­şurat atacuri violente de contracarare şi chiar de nimicire a noii învă­ţături. Acţiunile de amploare sunt cunoscute în istorie sub denumi­rea de persecuţii şi erau susţinute de către împăraţii romani, deoa­re­ce noua învăţătură creştină care-L populariza şi-I mărea imaginea lui Iisus Hristos cel înviat, zdruncina şi răsturna de pe soclu vechile statui ale idolilor păgâni. Nu dispunem de spaţiu pentru a aminti mă­car în treacăt pe toţi prigonitorii. Cei mai înverşunaţi au fost fără îndoială Nero(54-68), şi Diocleţian(286-305) în timpul căruia, de bună voie şi nesilit de nimeni şi-a jertfit viaţa Sf. Gheorghe. Nero, la 10 iu­lie an 64, provoacă un incendiu care pârjoleşte mai mult de jumătate din cetatea Romei, numai ca să admire un spectacol unic şi să con­struiască o capitală nouă şi măreaţă. Ca să potolească furia mulţimii a abătut acuza asupra creştinilor, împotriva cărora a declanşat o pri­goană cum nu s-a mai cunoscut până atunci. Referindu-se la acest episod, istoricul roman Tacitus, spunea că creştinii erau îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice, mânaţi în arenele amfiteatrelor unde erau sfâşiaţi de fiare, în special de lei, alţii erau răstigniţi, iar alţii unşi cu răşină şi arşi de vii, luminând noaptea grădinile lui Nero, care dădea spectacole de cursă.
    Ultimul prigonitor al creştinilor a fost Diocleţian. Printre cei ce-şi sacrificau viaţa pământească, spre a o dobândi pe cea cerească se găseau creştini din toate categoriile sociale: sclavi, oameni liberi, în­vă­ţaţi, demnitari, ofiţeri, slujbaşi împărăteşti etc. Unele din perso­na­lităţile ilustre, care luminează calendarul creştin ortodox este muce­nicul Gheorghe, general în armata lui Diocleţian. Cu toate că des­frâul, serbările orgiastice, dansurile dezmăţate, spectacolele maca­bre din amfiteatre unde erau sacrificaţi robi, captivi, prizonieri de răz­boi, făceau parte din ritualul sacru al tipicului roman, Sf. Gheorghe nu s-a împărtăşit din nici un astfel de deliciu care întregea bogatul tacâm al imperiului roman păgân. Ca o albină rafinată, care ocoleşte cu grijă otrava buruienilor amare, hrănindu-se doar din gingăşia florilor alese, Sf. Mucenic şi-a ferit cu grijă toate virtuţile şi însuşirile frumoase primite prin apa şi darul Sfântului botez, oferindu-le în dar prin moarte împăratului Hristos, care mai presus de orice priveşte cu plăcere şi admiraţie sfârşitul creştinesc al celor ce-L iubesc pe El. Fiindcă n-a vrut să jertfească idolilor a fost supus la cazne şi su­ferinţe: a fost legat de roata cu cuie şi cuţite ascuţite, ca să-i taie tot trupul: a fost aruncat în groapă cu var nestins vreme de trei zile: a fost pus să poarte încălţăminte de fier cu cuie înroşite şi pus să alerge; a fost bătut cu vine de bou şi câte şi mai câte. Pe toate le-a trăit cu bucurie şi răbdare până la sfârşit, aşa încât Dumnezeu so­cotind peste măsură alergarea lui, i-a scurtat suferinţa şi i-a aşezat pe cap cununa sfinţilor.