S-a scris şi s-au luat poziţii faţă de preoţii care pe lângă misiunea ce o au la amvon sunt înscrişi şi pe liste de candidaţi pentru alegeri, deci fac cu alte cuvinte politică. E normal să se-ntâmple aşa? Din ce­le receptate deducem că opiniile sunt şi pro şi contra. Pro pentru că prevederile Constituţiei nu impun slujitorilor Bisericii să renunţe la dreptul de a fi aleşi. Preotul are aceleaşi drepturi ca şi mireanul. Al­ţii sunt de părere că preoţii n-ar trebui să facă politică ci să-şi vadă de pastoraţia lor, aceea de a fi duhovnici ai sufletelor credincioşilor, pentru a-i face mai buni, mai iertători pe acest pământ îmbibat de ură şi răutate, de goana după averi, după lux, după o viaţă ce con­travine dogmei creştine. Bunul simţ şi raţiunea ar trebui să-i împie­dice să predice de la amvon în favoarea politicii din simplul motiv că cele două, să le spunem activităţi sau vocaţii, se bat cap în cap, se neagă una pe alta. Dacă Biserica, regulile ei creştine îl îndeamnă pe om să fie cinstit, curat sufleteşte, să trăiască în modestie şi supuşenie şi să-şi reprime poftele de orice fel, politica e opusul pri­meia, deoarece aici avem de-a face cu dezbinări, cu minciuni şi scandaluri, cu apologia viciilor şi păcatelor. Or, Dumnezeu nu se îm­pacă niciodată cu diavolul. Şi apoi ce credibilitate mai are un păs­tor de suflete care spune una la amvon şi alta face în practica curentă de cetăţean. Dar de curând Sfântul Sinod a intervenit clar şi fără echivoc ca preoţii să aleagă între amvon şi politică. Numai că Sfântul Sinod ori nu ştie, ori se face că nu ştie, dar slujitorii Bi­sericii, unii fireşte, se strecoară făcând şi una şi alta, ceea ce echi­valează cu un fariseism de neiertat. Referirea la Constituţia care le-a dat dreptul să facă politică mi se pare un mod de a gândi neor­todox. Biserica, ca orice alt cult, poate şi trebuie să stabilească un set de reguli destinate celor care vor să o slujească. Gândirea ar­hiepiscopului Anania că Biserica nu poate fi împestriţată cu membri de partid militanţi fără a-şi pierde creditul, a convins Sfântul Sinod, iar asta într-un moment în care clubul popilor politicieni pare să aibă destulă influenţă în sânul Bisericii Ortodoxe. Chestiunea pare destul de delicată. Reacţiile apărătorilor drepturilor omului par a fi îndrep­tăţite, dar tot atât de adevărat este că BOR are dreptul să-şi apere credibilitatea.
    Dincolo de aceste dispute, unii capi ai BOR critică în predicile lor corupţia. Oare asta nu se cheamă politică? Nu cumva într-un an e­le­ctoral se-ncearcă îndreptarea voturilor enoriaşilor săi către opo­ziţie? Sau către putere? Aici, lucrurile trebuie nuanţate mai bine. Chiar dacă unii fac politică militantă de partid, prin reprezentanţii săi, Biserica poate semnala printr-una din vocile sale că nu vrea să ignore problemele aflate în dezbatere publică. Altfel spus, mesajul către enoriaşi e cât se poate de limpede. Aceştia au dreptul să fie informaţi cu ceea ce ar putea deveni incomod pentru putere şi vi­ceversa. S-ar putea crede că există o intenţie de independenţă a BOR faţă de puterea laică şi de apropiere de enoriaşi. Dacă însă Biserica Ortodoxă militează pentru o independenţă faţă de puterea laică, atunci de ce ea nu refuză avansurile pe care le face puterea tuturor cultelor ca dosarele de securitate ale slujitorilor acestora să nu poată fi examinate de CNSAS fără încuviinţarea cultului de care aceştia aparţin. Ar trebui să se termine odată cu relaţiile secrete din­tre popi şi securişti, care îi fac azi pe securişti să calce des în biserică, iar pe popi să se înscrie în partide-umbrelă.