Samaria era pământul sau ogorul nelucrat al Palestinei, ori se ştie că Hristos, dorea ca nici o palmă de pământ să nu rămână în paragină, adică nici un suflet să nu rămână nemântuit. Iar dacă alţii s-au temut să împlânte plugul într-un pamânt socotit spurcat, neprimitor, rigid, Hristos parcă aştepta să întoarcă brazda vârtoasă prin acest ogor părăsit, care aştepta şi el izbăvirea lui Israel. Îşi în­cepe anevoioasa lucrare într-un loc ideal, lângă un izvor cu apă, deoarece ştia că un ogor după ce l-ai arat şi l-ai semănat, trebuie udat, ca să încolţească, să crească şi să dea rod bogat. Aici lângă fântâna lui Iacov, din Siharul Samariei dispunea Iisus de tot instru­mentarul necesar pentru a desfăşura şi realiza o lucrare completă de bună calitate. Pentru a reuşi, era nevoie de un plug nou cu lama ascuţită, deoarece rădăcinile buruienilor erau adânc înfipte în scoarţa acestui pământ învechit în rele.
    Pentru a înţelege mai bine de ce Samaria era diferită de celelalte regiuni ale Ţării Sfinte este nevoie de o lămurire. Într-un anumit mo­ment istoric, pe vremea regelui Salmanasar, asiro-babilonienii, au invadat Samaria amestecându-se cu populaţia autohtonă. Mai mult decât atât, prin acest amestec samarinenii şi-au însuşit anumite practici rituale din cultul invadatorilor păgâni, înlocuind Ierusalimul şi templul sfânt cu muntele Garizim unde se închinau şi lui Iahve, dar şi idolilor aduşi de invadatori. Datorită acestui incident, iudeii şi sa­marinenii nu se-ngăduiau, ba dimpotrivă se ocoleau şi se duş­mă­neau. Iisus Hristos care este pacea lumii vrea să împace aceste două surori, Iudeea şi Samaria, pleacă în căutarea oii rătăcite, o gă­seşte la Sihar, o pune pe umeri, o aduce acasă şi se bucură mai mult decât de celelalte toate care nu s-au rătăcit.
    Pământul Samariei, este sufletul omului din această provincie în­străinat de credinţa în unicul Dumnezeu reprezentat aici prin femeia de la fântână, în sufletul căreia s-au adâncit şi învechit rădăcinile răului. Sămânţa aruncată sub glia proaspăt defrişată este Cuvântul cel nou al Evangheliei. Apa cea vie pe care i-a făgăduit-o, este bo­tezul credinţei, taina pe care a administrat-o Iisus şi care a dat roa­de imediate pentru ca venind locuitorii din cetate să vadă pe Mesia, "cel ce i-a spus ei toate", i-au zis femeii: "Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci pentru că noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii" (Ioan IV,42).
    În tot acest timp, apostolii erau duşi în cetate să cumpere de mân­care. Venind i-au zis: "Învăţătorule, mănâncă". El le răspunde: "Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui"(vers 34). Voi (apostolii) sunteţi trup, aţi alergat în cetate după mâncare, ori Eu în acest timp am făcut un lucru mare. Am arat (în sufletul samarinenilor) am semănat Cuvântul mân­tuirii, am udat ogorul rodit şi este ca un lan de grâu gata de seceriş. Voi ziceţi că mai sunt 4 luni până vine secerişul, dar Eu vă spun: "Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe, gata de se­ceriş" (Ioan IV,35). Holdele erau locuitorii Siharului, care într-o zi binecuvântată au fost preschimbaţi din închinători la idoli, în cinsti­tori ai unicului dumnezeu, de care dar, Doamne, fă-ne şi nouă parte.