Sf. Prooroc Ilie (sec. IX î.H.), alături de multe alte nume mari ale Vechiului Testament ca Avram, Moise, David, Solomon ş.a. au fost călăuze spre Hristos, ei măturând aria de pleavă, pregăteau calea spe "plinirea vremii" spre Betleem, Golgota şi Înviere. Erau împreună lucrători de la distanţă cu Hristos, cu care slujeau aceeaşi cauză: mântuirea neamului omenesc. Acesta era cuvântul de ordine şi atunci şi acum şi în veci ; este cel mai important lucru care ne rămâne sau nu ne rămâne după ce soarele apune şi privitoarele de la ferestre (ochii) se întunecă şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă, când funia de argint se rupe, vasul de aur (inima) se sparge ca pulberea, ne întoarcem în pământ, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat" (Eclesiast 12, 2-7). Trist? Da. Sfârşitul este trist dar încă nu este sfârşitul, noi suntem pe cale, pe câmpul de luptă în război, aici ni se hotărăşte soarta "a fi sau a nu fi" şi dincolo de asfinţit, alături de acei mari pomeniţi mai sus şi de alţii asemenea lor. Cu cine suntem în război? Cu diavolul, vrăjmaşul a toată dreptatea, cu ispitele care devin păcate şi cu păcatele care provoacă moartea. Putem obiecta că nu suntem asemenea lui Ilie, Avram sau David şi nu avem mijloacele lor de exprimare. Obiecţia este falsă, iar mijloacele de exprimare pentru fiecare sunt nelimitate, în funcţie de trăsături şi aptitudini, care diferă de la om la om. Exploatând judicios însuşirile cu care am fost înzestraţi, putem chiar să-i întrecem pe David şi pe Solomon care în anumite momente au căzut din extaz în agonie dar sfârşitul i-a găsit în picioare. Important este să dăm ce avem: hrană, apă, adăpost, îmbrăcăminte şi mângâiere celor din spitale şi temniţă (Mt. XXV, 35-36). Văduva săracă s-a mântuit dând doar doi bănuţi (L.c. XII, 42-44), dar s-ar fi mântuit şi cu un bănuţ sau cu nici unul, pentru că ar fi privit Dumnezeu în sufletul ei curat şi i-ar fi zis: Da, ştiu că n-ai , dar dacă ar fi avut ai fi dat tot, intră în bucuria stăpânului tău. Ilie, văduva săracă şi ceilalţi au fost seminţele bune şi pământul fertil, care au rodit la rândul lor fiecare alte seminţe, una o sută, alta şaizeci iar alta treizeci (Mt. XIII, 8), au fost pilonii de rezistenţă puşi la temeliile lumii, şi totodată garanţia certă că natura umană nu s-a nimicit de tot şi se mai poate reface încă chipul primordial de dinainte de păcat. Pentru realizarea acestui lucru ni se cere să dărâmăm statuile lui Baal, care s-au ridicat în templul sufletului nostru: hoţia, minciuna, corupţia, falsa smerenie, mândria şi să aşezăm în locul lor flori bine mirositoare, culese din grădina virtuţilor: credinţa, speranţa, facerea de bine, cumpătarea, modestia, care vor răspândi parfum îmbătător peste întreaga fire. Dar, deoarece suntem totuşi oameni cu lipsuri şi slăbiciuni, cu suişuri şi coborâşuri şi nu ne putem menţine constant prin prestaţie şi trăire la nivelul Sfântului Ilie, rugăm pe Stăpânul nostru ceresc. Pentru rugăciunile, luptele şi biruinţele Sfântului Ilie mântuieşte, Doamne, sufletele noastre.