Într-un banc de pe vremea lui Ceauşescu, un elev era certat zil­nic de învăţătoare pentru că venea la şcoală cu hainele foarte şifo­nate. Văzând că, în ciuda numeroaselor atenţionări, băiatul afişează aceeaşi uniformă boţită, tovarăşa s-a înfuriat şi l-a trimis acasă pe rebel, ameninţându-l cu exmatricularea. Speriat, copilul a început să plângă şi printre lacrimi a mărturisit că adevăratul vinovat este tatăl său care nu-l lasă să bage fierul în priză de teamă că "Ceau­şescu ar putea începe să vorbească şi din tiglăzău".
    Aşa şi eu, după ce am suferit câteva săptămâni alături de familia Erbaşu, după ce mi-am înfipt bine în minte imaginea judecătorului care a vrut să-şi pedepsească vecinii răuvoitori arătându-le fundul gol într-un moment de rătăcire plătit chiar cu cariera sa, la scurt timp după ce îşi pierduse soţia şi părinţii, am ajuns să-mi fie groază să mai deschid televizorul, radioul şi ziarele din pricina riscului de a revedea figura crispată a doctorului Naum Ciomu însoţită de titluri din care nu lipsesc aproape niciodată substantivele "măcelar" şi "pe­nis". De mai bine de două săptămâni poporul este pus la curent cu ceea ce a făcut chirurgul, vehiculându-se în neştire aceleaşi in­for­maţii, completate mai nou cu anii de închisoare pe care i-ar putea face acesta. Să ne înţelegem. Accidentul care l-a nenorocit pe tânărul rămas fără penis în timpul unei operaţii banale este o dramă reală pentru victimă şi pentru familia ei iar cel care a provocat-o e normal să plătească pentru asta. Dar de aici şi până la trans­for­marea tragicei întâmplări într-un subiect de dezbatere naţională este o cale foarte lungă. O cale împânzită de reporteri aţâţaţi, organizaţi în comandouri gata să-l execute pe doctorul Ciomu cu un cinism şi o cruzime parcă mai mari decât acelea atribuite lui "taie-penis" sau "măcelarului" fugărit pe străzi ca un criminal. O carieră de peste trei decenii, în care omul acela va fi salvat foarte multe vieţi şi va fi pre­gătit multe generaţii de doctori în calitatea lui de cadru universitar, a fost făcută zob cu un zel şi cu o suficienţă absolut îngrijorătoare.
    Sper să greşesc, dar mi se pare că această insistenţă mediatică trădează o condiţie aproape patologică a mentalului românesc, o perversitate care nu mai poate fi pusă nici pe seama Guvernului, nici a clasei politice. Ca jurnalistă înţeleg că pe timp de vară, din pricina căldurii (suportabile, totuşi) şi a vacanţei principalelor insti­tuţii generatoare de evenimente, penuria de subiecte este o pro­blemă care îi poate face pe reporteri să sară peste cal. Acest lucru, însă, într-o lume normală este sancţionat de societatea civilă, lucru care la noi nu se prea întâmplă. Dar ce să mai vorbim noi de societatea civilă, când nici măcar colegii de breaslă ai doctorului Ciomu n-au reacţionat decât, eventual, pentru a-l incrimina, ca şi cum omul ar fi vrut să-l nenorocească pe pacient şi, implicit, să-şi distrugă viaţa. Acest lucru mi se pare chiar mai trist decât goana după senzaţional a unor jurnalişti necopţi, care siluiesc zi de zi lim­ba română în reportaje frenetice, neatinse de vreo urmă de cultură susceptibilă să le îmbogăţească vocabularul de maximum 500 de cuvinte.