Furtuna de pe Marea Tiberiadei nu-L deranja pe Hristos, ci dim­potrivă îi plăcea, altfel ar fi potolit-o înainte de a ajunge la corabie unde se aflau Apostolii înfricoşaţi. Apa mării îi răcorea fruntea lui Iisus după o zi încinsă în care a vorbit de dimineaţa până seara, iar seara a săturat mulţimile. Cine ştie câte mii de gânduri îi biciuiau mintea la straja a patra din noapte, când cobora din munte de la rugăciune? Poate pentru fiecare din cei 5000 de bărbaţi, plus femei şi copii, avea un gând şi o grijă: Cine-i va mai sătura când vor flă­mânzi din nou sau după ce El se va înălţa la cer? Stropii mării şi valurile aveau rostul de a răcori şi reconforta. Furtuna care pe Apos­toli îi bagă în boală, pe Hristos îl linişteşte. Acelaşi lucru pe oameni îi îngrozeşte, iar pe Hristos îl încântă. Cât de departe este gândul omului de gândul lui Dumnezeu, ca cerul de pământ!
    După Facerea lumii, Dumnezeu L-a pus pe om stăpân nu numai peste animalele de pe pământ, din văzduh şi din ape, ci şi peste stihii. Adam a devenit mâna dreaptă a lui Dumnezeu, administratorul celui mai invidiat şi mai râvnit spaţiu de pe pământ. Era oarecum asemenea lui Iosif din Egipt, care chivernisea avuţia celei mai mari ţări din Orient. Peste Iosif nu era decât Faraonul, iar peste Adam nu era decât Dumnezeu, dar nici Faraonul şi nici Dumnezeu nu se amestecau în atribuţiile slujitorilor lor, în care au investit toată încrederea. Iosif a onorat încrederea stăpânului, iar Adam a înşelat-o. A pierdut marea şi unica şansă de a se statornici definitiv în sta­rea de nepăcătuire şi de a transmite posterităţii o natură umană imaculată. O vreme s-a aşteptat şi chiar s-a crezut în reabilitarea lui Adam şi a omului în general, prin căinţa în faţa lui Dumnezeu. El însă a pierdut poziţia strategică pe care o deţinea. Printr-o eroare de orientare a scăpat cârma din mână, iar corabia a pornit-o în derivă. S-a pierdut de tot busola, iar odată cu ea şi speranţa punerii corăbiei pe linia de plutire se depărta cu fiecare clipă.
    Calea păcatului fiind deschisă de strămoşi, urmaşilor nu le-a fost greu să dea amploare şi să pardosească cu fapte şi mai ruşinoase povârnişul periculos pe care se rostogoleau.
    Furtuna dezlănţuită asupra omului rănit de păcat atacă din toate părţile, ameninţând corabia cu scufundarea, iar pe Apostoli cu îne­cul. La straja a patra, când se îngemănează ziua cu noaptea, apare la orizont Hristos în rol de ultimă speranţă: Suveran, Majestuos, A­tot­puternic, Liniştit, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla: parcă se în­torcea dintr-o promenadă matinală înainte de a-şi relua obişnuitele atribuţii cotidiene. Nu se impacientează văzând Apostolii în pri­mejdie, nu ceartă vântul, marea, valurile, ci se-ndreaptă spre corabie de unde socoteşte că a pornit toată vânzoleala şi adresându-i-se lui Petru, îi întreabă mustrător pe toţi: "Puţin credincioşilor, pentru ce v-aţi îndoit?" (Mt XIV, 31). Iată slăbiciunea şi cauza dezlănţuirii furtunii. Ea derivă din lipsa unei credinţe totale. În clipa în care Hristos a intrat în corabie şi Apostolii şi-au recăpătat încrederea, furtuna a încetat de la sine, ca şi cel mai natural lucru din lume.
    Foarte inspirat a cuprins acest vifor de pe Marea Tiberiadei au­torul unui irmos, în rânduiala înmormântării mirenilor, cu care închei: "Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive".