Despre Vlad Ţepeş şi despre prima sa înscăunare, autorii de li­teratură istorică povestesc o scenă cu valoare simbolică. Domni­torul îi cheamă la ospăţ pe marii boieri, pe aşa zişii "imunitari" de care nici o domnie nu a cutezat să se atingă, şi îi întreabă, pe fie­care în parte, sub câte domnii au slujit în Ţara Românească. Fără să bănuiască ce se ascunde în spatele întrebării, aceştia îşi dau în petec: unul cinci, altul şase, altul chiar şapte şi îşi exprimă deschis speranţa că-l va apuca pe-al optulea domnitor, căinându-se cu viclenie "că aşa-s domniile la Ţara Românească: schimbătoare". Firesc şi blajin, voievodul îi întreabă mai departe: "Şi cine credeţi că-i vinovat de căderile domnilor?" Unii considerau că marele vinovat e turcul, altul îl învinuia pe recent răposatul Iancu de Hunedoara şi pe unguri, altul pomenea de politichia alambicată a Creştinătăţii... Şi i-a lăsat Ţepeş să-şi dea cu părerea un timp, apoi le-a tăiat-o scurt, cu mânie: "Ba! Vinovate sunt proastele voastre deprinderi, pui de năpârcă!" Bineînţeles, "pui de năpârcă" era un fel de semnal pentru garda lui de oşteni credincioşi, care nu au aşteptat decât atât ca să năvălească în sala de ospăţ şi să-i masacreze pe boieri. Adevăr sau legendă? Greu de spus. Dar dacă există un sâmbure de adevăr în această poveste, atunci e clar că "sadicul" nepot al lui Mircea cel Bătrân era, de fapt, un justiţiar şi un voievod lucid, con­ştient de necesitatea consolidării domniei sale şi de schimbarea ra­porturilor dintre aceasta şi marea boierime, care scotea ţara la me­zat după cum îi dictau interesele ei "imunitare" şi "familiale".
    Haideţi să facem un salt de vreo şase secole, până-n zilele noas­tre, şi să aruncăm o privire în sălile de ospeţe ale adunărilor bo­ie­reşti din ţara românească. Atât cele de la nivel central, cât şi cele de la nivel local. (Mă refer la structurile administrative şi legislative). Veţi avea ocazia de a da cu ochii de urmaşii "familliarilor" şi "imu­nitarilor" pe care Ţepeş s-a străduit să-i domolească în lăcomia lor distrugătoare. Îi veţi vedea afişându-şi zâmbetele sfidătoare, în faţa unui popor "cu caş la plisc" într-ale democraţiei, un popor pe care-l paşte pur şi simplu extincţia, prin mortalitate, boli, înfometare, pri­begie... Şi întrebaţi-i pe aceşti noi "mari boieri", cam la câte domnii au apucat să slujească în ţara românească? Veţi avea atunci sur­priza de a constata că majoritatea şi-a schimbat stăpânul şi "con­vingerile politice" de cel puţin două-trei ori. Traseele acestor noi "i­mu­nitari" au străbătut (de regulă pornind de la PCR şi UTC), absolut toate formaţiunile existente azi. Adică nu există partid care să nu fi cooptat "membri valoroşi" din alte formaţiuni, încât s-a ajuns ca, faţă de transferurile politice, cele din fotbal să fie jocuri de copii. Şi să nu-mi spuneţi că "binele general", al cetăţeanului, i-a determinat pe "transferaţi" să ţopăie dintr-un partid în altul!
    În concluzie, sunt cam prea mulţi "cravatari" azi, pe scena po­litică românească. Adică indivizi care îşi schimbă stăpânul şi con­vingerile cu aceeaşi uşurinţă cu care îşi schimbă cravata, după pro­priul interes. Iar acest accesoriu vestimentar a devenit indispensabil pentru categoria de politicieni la care facem referire. Din două mo­tive: fluturând, cravata arată din ce parte bate vântul şi, totodată, arată o... fâlfâire indiferentă în faţa naţiunii.