Scena politică întreţine interesul, dincolo de dezastrele şi catas­trofele care traversează ţara într-un tandem demn de vreo carte au­toh­tonă a recordurilor nedorite. S-au estompat sub tirade politice şi ajutoare de pripeală efectele inundaţiilor devastatoare ori ale furtu­nilor apocaliptice nemaiîntâlnite demult pe mioriticele noastre me­lea­guri, s-au curăţat urmele catastroficelor explozii rutiere sau pe şine. Am depăşit "psihologic" valul scumpirilor, criza grâului sub­estimat, a cărnii, a medicamentelor, a tuturor produselor şi servi­ci­ilor care ne fac viaţa amară şi ne sumeţim privirile spre vârfurile Pu­terii, că de aici vin toate prefabricatele existenţei noastre.
    În topul preferinţelor sunt alianţele mozaic. Se fac şi se desfac cărţi şi jocuri după regulile celor care deţin pachetul majoritar. Aflăm astfel că partidul stat a intrat sub radioasa protecţie peremistă, sal­tul dintr-o extremă într-alta semănând cu acrobaţiile aspiranţilor la medaliile olimpiene. Aidoma altor vremi de tristă amintire, asistăm acum la prefigurarea unui modern pact de neagresiune, a ceva "ta­cit şi reciproc" între PSD şi PRM. Punerea lui în operă - ceva mai târziu, după ce trec însoritele vacanţe pe "coastele" care ne dor, du­pă ce se macerează supoziţiile, bârfelile şi... obişnuinţele.
    Cât ne va şifona chipul european o astfel de uniune de conve­nienţă este greu de spus. Deocamdată se jubilează pe miza lărgită a câştigurilor ce vor să vie în toamna alegerilor, când se numără voturile îngemănate ale partidelor ce s-au pupat în piaţa libertăţii noastre. Până atunci mai trebuie să-şi numere procentele, să-şi cân­tă­rească averile din declaraţiile pe proprie răspundere. O arit­metică încâlcită cu algoritmi graşi dă bătăi de cap politicienilor noştri de toate coloraturile. Se proiectează cabinete guver­na­men­tale în formule compozite, se pun miniştri şi primi-miniştri, se cal­culează cu o acribie de invidiat chiar şi de mintea vreunui Pitagora al zilelor noastre. Nerăbdătorul public pesedist, şi nu numai el, du­pă ce a asistat în antract la un simulacru de alegeri, cu care par­tidul social democraţiei a încercat să menţină sus stindardul, a fost răsplătit de prestaţia surpriză oferită de premierul în funcţie care şi-a anunţat candidatura la fotoliul Cotrocenilor. Singur pe poziţie, fără nici un contracandidat (cine ar îndrăzni să concureze cu însuşi pre­şedintele de la PSD?), Adrian Năstase a poposit în dulcea Buco­vină, după trecerea şuvoaielor, pe mâlul reavăn al aşezării Mălini, între săteni înduioşaţi de celebritatea personajelor care le-au vizitat rămăşiţele trudei de veacuri. Acolo, undeva sus în nordul ţării, în umbra amintirilor şi a curgerilor versificate ale lui Nicolae Labiş, lide­rul PSD a destrămat vălurile de taină ale ţintei sale spre podiumul preşedinţiei de ţară: "m-am hotărât să candidez pentru postul de preşedinte al României în interiorul partidului nostru". Destăinuirea a venit ca o favoare la adresa localnicilor năpăstuiţi de urgii, marele se­cret gâdilându-le urechile în exclusivitate: "am să vă spun un lu­cru pe care unii au încercat să-l smulgă de la mine în ultimele două săptămâni". Nu ştiu cât de încântaţi au fost moldovenii, cunoaştem doar reacţiile dezaprobatoare ale Opoziţiei vizavi de tărăgăneala lan­sării la funcţie a lui Adrian Năstase. Şi pentru că orice loc în fruntea ţării este spre binele "întregului popor", nici noul candidat nu uită să menţioneze acest lucru: "Îmi voi depune candidatura în aşa fel, încât această decizie a mea să fie o decizie care să însemne pen­tru români o şansă mai bună în întâlnirea cu Uniunea Europeană, o şansă mai bună de bunăstare, o creştere a veniturilor".
    Ne şi vedem bogaţi într-o ţară săracă, dar vorba ceea, Bog da' proste (prosit) cum zic electorii de pe plaiuri sucevene, o mulţumire adresată Atotputernicului.