Suntem un popor ciudat. De fapt un popor educat într-un mod ciu­dat, pentru că mai plângem încă după "corectitudinea" rigidă a sis­temului comunist. Spaimele post-decembriste au trecut şi au de­venit nostalgii, dacă nu chiar regrete din partea unora. Din păcate mulţi. Se regretă siguranţa locului de muncă (aşa prost plătit cum era el), se regretă garantarea unui acoperiş deasupra capului (în în­tuneric, frig, inconfort), se regretă stabilitatea (artificială) a structurii sociale, lipsa ei de elasticitate (care împiedica înălţarea oricui prea sus, în lux şi bogăţie, ba chiar şi în recunoaştere publică a valorii intelectuale sau a talentului), dar cel mai mult se regretă "corec­titudinea" impusă de un regim de-a dreptul draconic. Sunt tot mai multe vocile care susţin că "pe vremea aia mai ştiau şi ăştia de frică", referindu-se la cei ce s-au îmbogăţit peste măsură după 1989, pe căi ilegale. (E de-o absurditate cumplită acest fenomen: să ajungi să regreţi frica!) Şi, bineînţeles, ţinta celor mai multe critici sunt politicienii, care sunt percepuţi pe un detaşat loc întâi în ceea ce priveşte incorectitudinea, corupţia, lipsa de scrupule, îmbogăţirea prin "perversiuni" aplicate junei noastre "economii de piaţă" ş.a.m.d. Ceea ce se ignoră însă este faptul că suprema "perversiune" o con­stituie tocmai aceea de a transforma un întreg popor într-o naţie vegetală (vorba Anei Blandiana), aplatizat în speranţe şi apatic ca un lujer de seră. Un popor cu o viaţă politică, economică, socială şi culturală programată, o viaţă incapabilă să selecteze valorile în nici un domeniu.
    Prin comparaţie, de-a lungul unui întreg secol scurs până la apa­riţia comuniştilor pe scena politică, o societate românească tensi­onată interior dobândea, paradoxal, mai multe succese pe plan in­ter­naţional: cele două uniri, independenţa, dar şi o recunoaştere fără precedent. Iar la aceste reuşite au contribuit atât sistemul politic com­petiţional, cât şi valoarea personală a unor lideri cu legături pu­ternice în Apus. Sau, ca s-o spunem pe şleau, a unor politicieni români capabili să desfăşoare o activitate francmasonică cu ca­rac­ter pur naţional. Unul dintre aceştia a fost Ion C. Brătianu, care nu a pregetat chiar să intre în conflict cu alte forţe francmasonice, atunci când interesele României au fost în joc, deviza sa fiind "Nimic despre noi, fără noi!" Cunoscut mai mult ca unul dintre fon­datorii Par­tidului Naţional Liberal, de mai multe ori ministru (şi chiar prim-ministru) între 1876 şi 1888, Brătianu nu a fost doar artizanul orien­tării politicii externe către Puterile Centrale, ci şi unul dintre cei ce au contribuit la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii de la 1859. Tensiunile dintre Brătianu şi Cuza au existat încă de la în­scăunarea domnitorului, pe care omul politic liberal îl atenţiona, voa­lat, printr-un memoriu elaborat în liniştea moşiei sale de la Florica (Argeş), că el l-a pus pe tron. Aceste tensiuni n-au împiedicat însă nici reformele care au urmat şi nici prestigiul internaţional dobândit de ţara nostră, ba poate chiar le-au determinat! Despre I.C.Brătianu, reputatul istoric Alex Stoenescu afirma, recent, că a reuşit să transforme statutul clientelar al României până la stadiul în care reprezentanţii marilor puteri să se roage de "micul moşier argeşan" care "a luptat pentru un stat românesc puternic (condus de el), prin mijloace permise şi nepermise..." Şi nu pentru a-l elogia neapărat pe acest făuritor al României moderne am făcut referire la perso­nalitatea lui covârşitoare, ci pentru a sublinia faptul că, uneori, în po­litică, ceea ce nu-i permis... se permite!