Sf. Ioan Botezătorul a trăit o viaţă scurtă dar intensă. N-a cunos­cut deliciile şi dulcegăriile copilăriei, de mic trebuind să se înfrupte din inconfortul refugiului şi al pribegiei . Porunca irodiană „de a ucide pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de 2 ani şi mai în jos" (Mtatei II,16), cu siguranţă viza şi viaţa lui Ioan. Pentru a se da înlături din calea primejdiei ce izvora din furia poruncii, Iisus apucă pe calea Egiptului, iar Ioan se ascunde în munţi unde rămâne până în ziua când este chemat la aspra slujire din pustia Iudeii. Toată averea lui personală era o îmbrăcăminte din păr de cămilă şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar ca hrană consuma lă­custe şi miere sălbatică. Inspirat probabil de simplitatea vieţii Sf.Ioan de la Iordan, părintele Cleopa spunea că monahul trebuie să aibă atâta avere cât poate duce odată în spate, şi tot el contrariat de o­pu­lenţa multora care au depus cele trei voturi monahale, al ascul­tării, al fecioriei şi al sărăciei, întreba: oare a avut Sf. Antonie sa­lariu, sau Sf. Sisoe pensie? Dar să revenim la Sf. Ioan care-şi în­cepe predica în următorii termeni intransigenţi: „Pocăiţi-vă că s-a a­propiat împărăţia cerurilor" (MateIII,3). Precum magnetul atrage pi­litura, la fel toate clasele sociale se înghesuiau pe malul apei la Ioan şi cu toate că verbul său de foc îi biciuia pe toţi, nimeni nu pleca, deoarece fiecare se regăsea în predica lui.
    Ca nişte roiuri de lăcuste dăunătoare ce prădează şi compromit culturile bogate, nori de păcate otrăvite care ucid sufletele, depu­neau la picioarele lui Ioan cei ce se mărturiseau şi se botezau. Sti­clă translucidă era pentru proroc peretele de lut al penitenţilor, în spatele căruia era dosită magherniţa sordidă, ticsită cu păcate, pâ­nă acum numai de ei ştiute. Peceţile răului trebuiau sfărâmate, iar beciurile sufletelor mucegăite, mă­turate şi luminate, pentru a da acces liber luminii lui Hristos, care-i găseşte pe cei pierduţi şi îi învie pe cei morţi. Rezonanţa glasului ioanic, al celui ce strigă în pustie nu s-a stins pe lungul drum al miilor de ani. Cuvântul viu şi ne­muritor dăltuit în filele scripturii, îşi păstrează rezonanţa şi vigoarea pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii în care mai vibrează o scânteie de viaţă. Securea care stă la rădăcina pomilor şi lopata cu care Dum­nezeu va curăţa via de pleavă, nu trebuie să ne sperie şi să ne îndepărteze de Iordan, ci să ne încredinţeze că acolo este Vitezda, care ne tămăduieşte de paralizia sufletească. Desigur, căile sunt strâmbe şi drumurile denivelate, dar răsplata va fi mare. Pentru noi şi-a dat Ioan viaţa şi chiar pentru Irod, pe care a vrut să-l con­ştientizeze că merge pe un drum păcătos. Poate că am mers pe acelaşi drum alături de Irod toţii anii vieţii noastre de până acum. E timpul să ne trezim şi să ne despărţim de imaginea unui trecut urât, de care ne e ruşine şi să urmăm calea lui Ioan, care este pocăinţa şi botezul.