Aseară, pe stadionul ce poartă numele lui Spiridon Luis, primul campion olimpic la maraton al erei moderne, a căzut cortina peste cea de-a XXVIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice de vară. Deşi recolta de medalii n-a fost cea de la Sydney, totuşi tricolorii s-au comportat meritoriu. Păcat că doar din patru în patru ani ne amintim că mai există şi altceva decât fotbal. Din patru în patru ani descoperim cu surprindere că avem o Cătălina Ponor, Monica Roşu, Camelia Po­tec sau Elisabeta Lipă. Spaţiul de care dispunem nu ne permite să-i enumerăm pe toţi cei care în aceste zile au făcut ca lumea să audă de România, altfel decât până acum.
    Am avut în faţa ochilor sportivi pentru care cariera înseamnă ne­numărate ore de muncă, într-un anonimat total, transpiraţie, palme bătătorite, suferinţă, accidentări şi lacrimi. Mulţi dintre ei sunt nevoiţi să practice alte meserii pentru a se susţine financiar ori să se milogească în faţa unor sponsori ca să-şi poată achiziţiona echi­pament cât de cât competitiv. Au crezut cu tărie în valoare lor, s-au luat la întrecere cu granzii lumii şi au câştigat medalii strălucitoare. Şi în tot acest timp n-am auzit ca cineva să iasă în stradă, cu dra­pelul tricolor să-şi manifeste entuziasmul! Ce hău imens se des­chide între milioanele de lei câştigate de aceştia şi milioanele de euro în care se scaldă fotbaliştii. Să comparăm cu atenţie rezul­tatele obţinute de sportivii români la Atena şi pe cele aduse de fotbalişti în ultimul timp. De fapt ce rezultate, un imens zero barat!
    La cum a jucat Dinamo în partida cu diavolii lui Sir Alex Fer­guson mai că mi s-a făcut un dor cumplit de Brigitte Bardot, cea care iubeşte la nesfârşit câinii comunitari. Distanţa enormă între campionii României şi rezervele rezervelor de la Manchester United pleacă din onomastica stadioanelor. În timp ce englezii dau spec­tacol în "Teatrul viselor", "câinii" îşi etalează limitele în "Groapă". Chestiune de gust, bineînţeles...
    Cu cât ne apropiem de sfârşitul anului Ştefan cel Mare con­statăm că trupa ce-şi are sălaşul în şoseaua ce poartă numele ilustrului domnitor dă tot mai mult semne de oboseală, de derută. Deşi nu ne-a spus-o pe şleau, Cristi Borcea, micul traficant de butelii ar fi preferat în locul acestui scor de forfait, o... înfrângere onorabilă!. N-a trecut decât o zi şi am mai avut o altă mostră a neputinţei: Steaua pierdea acasă în faţa unei echipe de cartier, de care până acum nici n-am prea auzit. Se pare că pentru câteva minute, Zenga s-a crezut un "sir" englez, permiţându-şi să in­troducă în teren garnitura de rezerve. Însă cum nici formula de bază nu poate face faţă drumurilor europene, vă puteţi da seama cum au evoluat rezervele... Sărmanul macaronar face şi el ce ştie, din mo­ment ce a fost adus la Steaua de Gigi Becali numai pentru că este "un om bun". E ca şi cum eşti în pericol să cazi într-o prăpastie şi-ţi agăţi frânghia de un copac subţire, doar pentru că are flori înmi­resmate!
    Ne-am obişnuit ca fotbaliştii să-şi facă curaj înaintea unor jocuri cu echipe puternice recitând retoric: "N-avem şi noi tot două pi­cioare ca şi ei?". Ba da, le avem. Însă în timp ce ei le folosesc să alerge 90 de minute, la ai noştri sunt montate doar pentru a dansa pe mese în ritmul manelelor. Iar picioarele sunt conduse de cap, un obiect de decor pentru români, folosit doar pe post de umbrelă, la înjurături sau vorbit anapoda. Şi atunci te întrebi, la ce bun salarii de sute de mii de dolari? La ce bun prime de zeci de mii de euro? Ca să-i arunce pe maşini luxoase, cu un sfârşit derizoriu prin şanţuri şi stâlpi de iluminat, îmbrăcăminte sfidătoare, cu gust îndoielnic ori umblând după fustele unor fetişcane scoase din anonimat de vreun post TV?
    Răspunsul l-am primit, în direct, tot de la Atena, chiar în timpul în care "potăile" lui Andone schelălăiau la Manchester: Ionela Târ­lea pierdea finala de 400 m garduri, însă aducea României o nouă medalie de argint! Aveam în faţă cea mai elocventă mostră de ceea ce înseamnă o ÎNFRÂNGERE ONORABILĂ...