Una dintre rugăciunile monahilor, atunci când se află la mare încercare în faţa celui rău, este doar o frază: "Doamne, dă-mi răb­darea sfinţilor!". Şi cine poate şti de câte ori nu au rostit această rugăciune oamenii bisericii (de toate confesiunile), din 1944 până-n prezent, sub domnia "satanei roşii", comuniste? Atunci când au fost prigoniţi, închişi, torturaţi, când şi-au văzut răpite proprietăţile şi bisericile dărâmate de "demonul ateu"... Cea mai mare răbdare în faţa comuniştilor pare a fi avut Biserica Ortodoxă Română, care s-a lăsat timp de o jumătate de secol călcată în picioare, în virtutea legii cristice "daţi Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu", în virtutea jurămintelor de supunere şi, nu în ultimul rând, în virtutea "blândeţii mioritice" româneşti, atât de bine integrată în principiile vieţii creştine. Dar, după cum se vede, şi răbdarea sfinţilor are o limită. Iar semnalul că această limită a fost atinsă a fost dat de un martir (în viaţă) al Bisericii Ortodoxe, un om de o blândeţe şi o răbdare cu adevărat supraomenească: Arhie­pis­copul Clujului, Vadului şi Feleacului, Bartolomeu Anania. Puţini ştiu despre acest învăţător spiritual excepţional că a trecut prin infernul puşcăriilor comuniste, pentru că s-a ridicat în apărarea credinţei stră­moşilor săi, şi că Dumnezeu l-a răsplătit pentru aceasta: ieşit ca deţinut de pe porţile închisorii din Aiud, el s-a întors acolo ca arhiereu, după 1989, ca să sfinţească biserica penitenciarului. Iar dacă a avut curajul să se ridice împotriva comuniştilor atunci când aceştia erau în deplinătatea puterii lor monstruoase, cu atât mai mult a avut acest curaj astăzi, în faţa urmaşilor acestora, aflaţi la gu­vernare.
    Exemplul IPS Sale Bartolomeu a fost urmat în scurt timp de IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi al Rădăuţilor. De ani de zile, aces­ta solicită retrocedarea Fondului Religionar Bisericesc, care însu­mează 192.000 de hectare de pădure confiscate de comunişti, pre­cum şi odoare şi obiecte de cult, din aur şi argint (a căror valoare se ridică la zeci de miliarde de lei), de asemenea însuşite de pu­terea comunistă. Iar la glasul IPS Pimen s-a adăugat, recent, cel al PS Sale Epifanie al Buzăului, care a adus în atenţia premierului Adrian Năstase, că oamenii PSD-ului din judeţ (prefectul, sub­prefectul, primarul municipiului), tac ca porcu-n păpuşoi în faţa unor abuzuri dintre cele mai grosolane, a căror victimă este Biserica Or­todoxă: parohii cărora le-au fost luate cimitirele şi trecute în do­meniul public, terenuri bisericeşti unde au fost puse în posesie per­soane fizice, aleea din incinta Episcopiei Buzăului introdusă, de asemenea, abuziv în domeniul public etc. Iar toate aceste abuzuri se petrec în timp ce, după cum acuză direct IPS Pimen "domniile lor (baronii locali şi centrali ai PSD - n.red.) sunt cu sufletele în altă lume, cea a afacerilor amintite şi criticate zilnic de mass media, adică în lumea palatelor de vară, de iarnă, de toamnă, de primăvară, de la munte, de la mare, de la deal, de la câmpie, palate făcute din jecmăneala economiei naţionale, inclusiv a pădurilor Fondului Bise­ricesc, arătând astfel că practică atât «capitalismul de cumetrie» cât şi «solidaritatea limuzinei cu pufoaica»..." Pentru ce are nevoie Biserica Ortodoxă de această retrocedare? Simplu: ca să nu mai stea cu mâna întinsă în faţa puterii politice (indiferent de culoarea ei), atunci când este vorba de conservarea şi restaurarea unor valori de patrimoniu. Se ştie că numeroase lăcaşe de cult din ţară se află într-o stare jalnică, şi dacă ne gândim numai la mănăstirile din Mol­dova şi la afluenţa de turişti pe care o determină acestea, realizăm că indiferenţa financiară a Ministerului Culturii şi Cultelor faţă de acestea este similară cu... omorârea "găinii cu ouă de aur"!
    Nu demult, într-un alt editorial publicat în ziarul nostru ("Biserica Domnului şi bisericile răului"), aduceam în discuţie tocmai această situaţie absurdă: palatele "bulibaşilor" hoţiei şi corupţiei (ţigani şi ro­mâni deopotrivă) se ridică din putregaiul ilegalităţilor de tot felul cu o frenezie demonică, ţiganii îşi recuperează aurul confiscat de regimul comunist, clienţii de partid îşi recuperează proprietăţile, în timp ce oamenii simpli sunt jecmăniţi mai departe de urmaşii comuniştilor, în timp ce bisericile noi nu se pot înălţa, cele vechi de valoare pa­trimonială inestimabilă se ruinează de la o zi la alta, iar odoarele bisericeşti confiscate (sau contravaloarea lor) zac în seifurile Băncii Naţionale a României. Fără îndoială, răbdarea sfinţilor faţă de comu­nişti s-a sfârşit, Biserica Ortodoxă, prin glasul IPS Pimen, oferindu-ne o speranţă şi nouă, muritorilor de rând tot mereu călcaţi în pi­cioare: "...mult a fost, puţin a mai rămas!". S-o fi referind oare la vii­toarele alegeri?