Veleitar convins, Emil Constantinescu a avut întotdeauna un com­portament cel puţin ciudat. Emanaţie a balconului Universităţii din Bucureşti, pe care l-a deschis în primăvara lui 1990, fostul şef al statului s-a îngrijit încă de la început să-şi cosmetizeze propria ima­gine, parcurgând într-un timp record toate treptele academice, de la simplu lector universitar la profesor, apoi rector al prestigioasei instituţii de învăţământ, pentru a sfârşi în postura de... "rector di tutti rectori", cum ar spune italianul. Primul care l-a mirosit a fost regre­tatul Ioan Raţiu, portretul pe care i l-a alcătuit venerabilul lider ţără­nist în doar câteva cuvinte având semnificaţia unui capitol dintr-o carte: "un mic secretăraş pecerist, dar deosebit de activ".
    Purtat de uriaşul val al dorinţei de schimbare declanşat în 1996, Emil Constantinescu a ajuns acolo unde şi-a dorit cel mai mult, la Palatul Cotroceni, ca preşedinte al tuturor românilor. Din păcate, mandatul său n-a avut darul să entuziasmeze pe nimeni, speranţele puse în el s-au transformat rapid într-o cruntă dezamăgire. Scan­dalurile în care a fost implicat direct ori prin anturajul său au îm­brăcat o largă paletă, de la corupţie la nepotism, fraude economice şi chiar aventuri amoroase. Probabil a considerat că este urmaşul la tron al lui Alexandru Ioan Cuza şi Carol al II-lea, ca să rămânem în sfera ultimelor decenii ale istoriei noastre zbuciumate. Întreaga sa prestaţie n-a făcut decât să faciliteze reîntoarcerea lui Ion Iliescu în fruntea ţării, nelipsind prea mult să-l vedem, Doamne fereşte, chiar pe Corneliu Vadim Tudor rânjind superior de pe scările Pala­tului Cantacuzinilor.
    Am trăit cu speranţa că un asemenea recul îl va determina să renunţe la un domeniu în care a demonstrat că nu are ce căuta. Retragerea în meditaţie a fost însă de foarte scurtă durată, pentru că toţi cei ce poartă pe blazon un imens ciolan nu pot să se ţină departe de ispită. Şi unde putea să-şi vâre "ciocul" otrăvit decât în PNŢCD, ajuns între timp o epavă în derivă după marile furtuni ale guvernării cederiste. Şi nu oricum, ci lider. Refuzat, nea Emil a dinamitat partidul istoric al lui Maniu şi Coposu, tăindu-şi apoi o felie bine garnisită cu bravi curteni, pe care a denumit-o Alianţa Populară, oricum nesemnificativă în lupta electorală. Dar această mutare n-a făcut-o aşa de amorul artei, ci cu un scop bine gândit: la momentul "z", PNŢCD cu şovăielnicul Victor Ciorbea în frunte va fuziona cu AP-ul său şi cine ar putea să fie candidat la preşe­din­ţie?... A pierdut însă din vedere un amănunt, aparent nesemnificativ, ce până la urmă a fost hotărâtor: la alegerile locale Gheorghe Ciuhandu s-a dovedit a fi omul care mai ţine aprinsă speranţa visătorilor ţărănişti, câştigându-şi la urne statutul de number one, fapt confirmat şi de Congresul Extraordinar. Tip aşezat, veritabil gospodar ca orice bănăţean, primarul Timişoarei a lămurit repede lucrurile, declarând că Emil Constantinescu nu face obiectul unei eventuale candidaturi din partea partidului său la funcţia supremă în stat.
    Înfrânt şi umilit încă o dată, fostul locatar de la Cotroceni a ieşit pe sticlă într-o încercare disperată de a ne convinge că Alianţa Populară face parte din rândul unui curent care se afirmă acum pe "Bătrânul Continent", dar opincarii de români nu prea le au cu doctrinele, el fiind misionarul politicienilor populari europeni însăr­cinat cu "creştinarea" la gurile Dunării. Şi are destulă răbdare...
    Lipsit de aroganţa-i caracteristică, Emil Constantinescu s-a aşe­zat spăşit la masa tratativelor cu Ciuhandu într-o încercare de alcătuire a noii mezalianţe între PNŢCD şi AP, mulţumindu-se dacă va obţine un loc eligibil din partea unei formaţiuni conduse de edilul Timişoarei. Vechiul şlagăr "vise, vise, cu dureri, cu bucurii", în ver­siunea Emil Constantinescu revine în actualitate, dar oare cine-l va mai asculta?