„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-mi urmeze Mie"(Mc.VIII,34)
    Taina Crucii oferă una din cele mai necuprinse lecţii de viaţă pen­tru creştini. Pentru unii este piatră de poticneală, peste care nu pot trece, aşa cum nu poate trece funia prin urechile acului, iar pentru alţii este stâlp de foc şi de lumină călăuzitoare prin deşertul lumii, spre paradisul pierdut şi Canaanul făgăduinţei în care curge lapte şi miere. Crucea nu se poate duce dacă îţi este pusă cu sila în spi­nare, fiindcă te speteşti şi cazi sub povara ei. Pe cel ce o duce cu sila Crucea îl striveşte, în schimb, pentru cel ce o ia de bună voie, Crucea este un exerciţiu de spiritualitate, care îi stâmpără foamea după Hristos. Deosebirea între unul şi celălalt constă în înţelegerea diferită a faptului în sine. Cel ce îşi duce Crucea cu anevoie, percepe purtarea ei asemenea unui nesfârşit registru de încercări şi greutăţi ce-l asaltează năvalnic din zori şi până-n noapte, dar din care nu înţelege nimic. Pentru cel ce-şi poartă Crucea senin, de bună voie, cu zâmbetul pe buze, fiecare încercare suferită constituie o biruinţă asupra orgoliului, a îndărătniciei, a răutăţii şi totodată o monedă câş­tigată cinstit în lupta cu păcatul. Cu o monedă, astfel câş­tigată, creş­tinul îşi plăteşte mulţime de păcate.
    Dintr-o carte de spiritualitate am plivit pentru tema de astăzi un spic de grâu curat. Iată-l: unui vieţuitor din singurătate, în fiecare an Dumnezeu îi trimitea boală, binefacere pentru care îi mulţumea lui Dumnezeu cu nespusă recunoştinţă. De la o vreme Dumnezeu l-a scăpat din vedere uitând să-i trimită dania şi fratele s-a întristat de moarte. Întâlnindu-l, un alt singuratic al pustiului l-a întrebat: de ce eşti trist? Răspunde: mulţi ani la rând, Dumnezeu mi-a trimis boală pe care o purtam bucuros şi pentru care eram fericit. Acum, iată a trecut anul şi n-am primit de la Dumnezeu boală, semn că a uitat de mine.
    Oameni cu astfel de trăiri alese dau răspuns la cele două între­bări din Evanghelia de azi puse de Mântuitorul mulţimii şi ucenicilor Săi: „că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi va pierde sufletul, sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său? (Mc.VIII,36-37). Să luăm aminte la viaţa şi cuvintele Sf. Ap. Pavel, care nu se lăuda decât în Crucea Domnului, făcându-şi din aceasta un ghid de viaţă : „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" ( I-Cor.1,8).
    Pentru a ne detaşa de restul vieţuitoarelor pe care le-a făcut Dum­nezeu până în ziua a cincea a creaţiei, trebuie să ne purtăm cu demnitate Crucea greutăţilor, altfel vom rămâne nişte figurine neîn­sufleţite ca şi omul de zăpadă cu ochi de cărbuni, ca statuile cio­plite în piatră ale lui Leonardo da Vinci, sau pur şi simplu oameni de pământ făcuţi de mâna lui Dumnezeu, dar în care n-a pătruns duh de viaţă. Spunea un teolog: drumul crucii este presărat cu perle ru­binii de sânge şi sudoare, izvorâte din patimile lui Hristos, iar a urma acest drum înseamnă a găsi albia de scurgere a sângelui dum­nezeiesc în viaţa noastră. (Matei Popovici, Cuvânt despre Sf. Cruce).