Într-o economie de piaţă cât de cât funcţională, cum este mai nou aceea a României, politica fiscală este esenţială pentru un mediu de afaceri care să stimuleze întreprinzătorii şi, implicit, creşterea economică reală. De aceea, partidele îşi fundamentează programele de guvernare pe creşterea sau reducerea fiscalităţii, exemplul cel mai bun oferindu-l în această privinţă republicanii şi democraţii din SUA. Când Ronald Reagan a redus fiscalitatea, impozitele în special, cu 30%, economia americană a înregistrat un boom fără precedent, cu efecte până în zilele noastre, mai ales că preşedintele Bush a menţinut această practică şi implicit trendul unei creşteri economice. Reducerea taxelor şi impozitelor sau dimpotrivă, creşterea lor, această alternanţă de politici fiscale este singura cale de stimulare a consumului şi deci de prosperitate. Din păcate, la noi, în cei 15 ani de democraţie, nu s-a promovat decât o singură politică fiscală şi anume aceea de creştere continuă a fiscalităţii, astfel că România a ajuns să bată mai multe recorduri în Europa. Aşa, de exemplu, nivelul contribuţiilor sociale este de 49,5% din salariu, faţă de 37% media în Uniunea Europeană. De asemenea, nivelul taxelor şi impozitelor pe venit este atât de mare încât practic egalizează şi uneori chiar întrec salariile. De exemplu, pentru un salariu net de 500 de Euro, angajatorul trebuie să plătească 600 de Euro taxe şi impozite. Aşa s-a ajuns ca forţa de muncă din România să fie cea mai ieftină din Europa şi ca românul să câştige de 5 ori mai puţin decât un portughez, cel mai prost plătit muncitor din UE înainte de aderare. Şi tot aşa s-a ajuns ca procentul celor care preferă să muncească la negru să fie, conform datelor Băncii Mondiale, de 24%, adică ne depăşesc la acest capitol doar bulgarii! Pe bună dreptate oamenii spun că nu pot accepta un salariu mai mic ca întreţinerea la bloc şi de aceea pre­feră să muncească la negru.
    Cine este de vină pentru această curată jecmănire a salariatului şi a întreprinzătorului român? Guvernul zice că FMI-ul şi Banca Mondială au pus căpăstru pe creşterea salariilor. Negociatorul şef al FMI în relaţia cu România a declarat însă că a recomandat Guvernului şi scăderea fiscalităţii pe salarii. Aceeaşi recomandare a făcut-o şi Banca Mondială. Dar, guvernanţii şi mai ales finanţiştii noştri nu au curajul unor măsuri radicale. Ei preferă să facă pomeni şi să încurajeze astfel nemunca. Anul acesta, bunăoară, bugetul alocat Ministerului Muncii este cel mai mare din perioada post-decembristă, banii fiind distribuiţi tuturor celor care s-au obişnuit să trăiască din indemnizaţii, alocaţii, subvenţii, ajutoare şi pomeni de tot felul. S-a ajuns în situaţia ca cei care muncesc să câştige 2.400.000 de lei pe lună, salariul minim pe economie, iar cei care nu o fac de fel, să primească gratuit ajutor lunar de 1.750.000 de lei. Şi atunci să nu ne mai mirăm că nimeni nu mai vrea să mun­cească pentru 650.000 de lei pe lună!
    Evident că situaţia nu mai poate continua şi că este necesară o schimbare în politica fiscală. După 15 ani de creştere necontenită a taxelor şi impozitelor, a venit vremea să aruncăm la coş politica fi­nanciară falimentară de tipul jefuirii şi batjocoririi românului muncitor şi întreprinzător şi să facem un mare pas, dacă nu spre UE, măcar spre Rusia, unde impozitul pe venit este de 13%. Eu nu zic să fie 13%, deşi la noi vântul a bătut şi mai bate de la răsărit, dar 16% mi se pare rezonabil. Cred că ar fi potrivit pentru ca şi în România, mun­ca şi nu pomana să guverneze societatea!