Se spune despre români că sunt un popor foarte cuviincios şi cu un respect deosebit pentru autoritatea statului oricare ar fi ea. Aserţiunea este adevărată numai în ce-l priveşte pe românul de rând şi, dacă lucrurile merg pe acelaşi făgaş ca până acum, nu va mai dura mult şi ea va fi falsă cu totul. Sub influenţa unor lideri de opinie cărora le lipseşte măsura, satira s-a transformat în băşcălie, iar aceasta erodează chiar buna cuviinţă nativă. Exemple pentru susţinerea afirmaţiei sunt multe de la cele mai recente huiduieli şi fluierături cu care publicul bucureştean le-a răspuns celor de la Scorpions care strigau "I love Romania" şi până la crasa necu­noaştere a textului primelor două strofe ale imnului naţional (acestea două sunt cele care se cântă la ceremonii). Cât despre poreclele pe care mai mulţi dintre politicienii noştri le-au primit: Nea Nelu - Ion Iliescu, Bombonel - Adrian Năstase, Frankenstein - Theodor Stolojan, Cap de cauciuc - Răzvan Theodorescu, Abram­burica - Ecaterina Andronescu... şi exemplele ar putea continua mult şi bine, ce să mai spunem? Dar faptul că stema României cuprinde erori grave, dar aproape necunoscute? Ori că Ciadul ne-a reclamat pentru că steagul nostru este acelaşi cu al său (care fiind stabilit la această formă anterior decupării stemei de pe tricolorul românesc, are legitimitate). Deja intrăm în detalii, însă aceste detalii sunt cât se poate de semnificative.
    Sigur că nu pledăm pentru o atitudine scorţoasă, dar nici nu trebuie să ne tragem de şireturi cu cei care la un anumit moment dat deţin atributele puterii şi reprezintă statul român. Am ajuns să privim cu oarecare invidie spre americani, spre respectul pe care ei îl dau steagului şi imnului de stat, spre respectul de care se bucură preşedintele statului, secretarii de stat şi ceilalţi înalţi funcţionari guvernamentali. Acest respect nu-i împiedică pe americanii de rând să-i tragă la răspundere dacă greşesc. Numai noi cădem dintr-o extremă în cealaltă: ori confundăm respectul cu prostia şi iertăm orice greşeală, ori lipsa de respect este cronică şi duce la erodarea autorităţii. Iar fără autoritate România nu poate fi un stat puternic aşa cum ne dorim.
    Dar care este una dintre cerinţele pe care românul le are faţă de toate instituţiile statului, de la preşedinţie şi guvern până la primăria celei mai mici comune? Respectul. Acelaşi respect pe care el însuşi îl refuză acestor autorităţi. Suntem în faţa unei relaţii bivalente în care ambele părţi ar trebui să facă ceva pentru ieşirea din impas. Se pare însă că nimeni nu vrea să preia iniţiativa. Nici măcar acei lideri de opinie care prin publicaţiile pe care le păstoresc, sau prin emisiunile Tv pe care le realizează au dat tonul băşcăliei. Ori poate că le este greu să-şi recunoască greşeala? Şi-atunci unde este soluţia. Sigur în educarea mai bună a tinerelor generaţii. Dar până atunci poate ar fi bine să ne reamintim de spusele lui Nicolae Steinhardt "Dăruieşte şi ţi se va dărui", iar parafrazându-le, să respectăm pentru a fi respectaţi.