Agricultura României, în pofida unor transformări din ultimii ani, continuă să fie una de subzistenţă. Fărâmiţarea terenurilor în zeci sau chiar sute de mii de parcele pe principiul doar al proprietăţii şi mai puţin pe cel al randamentului productiv de după '89 continuă să creeze mari dezavantaje atât ţăranilor cât şi statului român în bătălia de integrare în Uniunea Europeană. Chiar dacă în acest an bunul Dumnezeu a fost darnic şi am avut cea mai mare recoltă de cereale din ultimii 20 de ani, ecuaţia agriculturii nu este nici pe departe rezolvată. Vom avea poate ce pune în această iarnă pe masă, dar viitorul continuă să fie incert. Problema mare care se pune în prezent este cea a integrării agriculturii româneşti în cea a UE, tocmai având în vedere marile decalaje existente.
    Aflat săptămâna trecută în ţara noastră pentru a evalua stadiul în care se află pregătirile pentru aderare, comisarul european pentru Agricultură, Franz Fischler, a prezentat la finalul vizitei câteva concluzii care trebuie să ne pună serios pe gânduri, dar mai ales pe muncă. Potrivit domniei sale, "agricultura României ar fi încă departe de secolul 21". Produsele româneşti nu îndeplinesc încă standardele europene, şi aceasta este una dintre condiţiile majore ca România să reziste pe piaţa europeană". În plus, spune Fischler, "în România sunt prea mulţi fermieri (noi am spune agricultori individuali întrucât fermieri autentici avem prea puţini), mai mulţi decât e nevoie. Nu este posibil ca în secolul XXI, într-o ţară modernă, peste 30 la sută din populaţie să lucreze în sectorul agricol. Este nevoie de o restructurare, e nevoie să oferim opor­tunităţi şi în alte sectoare, iar acestea ar trebui create prin pro­grame clare, stabilite de autorităţile din România (...) O condiţie esenţială este ca funcţionarii de prin ministere (şi de prin direcţiile agricole am spune noi) să iasă din instituţii, din birouri, să meargă la faţa locului şi să se implice direct în aplicarea normelor eu­ropene".
    Ei, bine, eu cred că în această ultimă frază comisarul european a surprins una dintre cele mai importante probleme ale agriculturii româneşti, pe care ar trebui să o aibă cu prioritate pe agenda de lucru guvernanţii noştri. În România, după cum se ştie, dintr-un total de 16 milioane de hectare de teren arabil, doar aproximativ 6 milioane de hectare de pământ sunt lucrate în ferme şi asociaţii, aşa cum prevăd normele europene. Aceasta este deocamdată şi suprafaţa care va intra în atenţia UE în momentul aderării, şi pentru care vor fi prevăzute subvenţii comunitare. Ce se va întâmpla cu producătorii individuali, cum vor lucra ei celelalte 10 milioane de hectare rămase fără nici un fel de subvenţie? Aici ar trebui să intervină rolul camerelor agricole de pe lângă primării, al spe­cialiştilor din direcţiile agricole şi din ministere, care aşa după cum bine a concluzionat d-l Franz Fischler, trebuie să iasă din birouri pe teren, şi împreună cu agricultorii să găsească soluţiile optime de asociere şi de lucru al pământului în condiţiile moderne. Aceas­ta, deoarece actuala subvenţionare directă (2,5 milioane de lei la hectar în 2004) va dispărea odată cu aderarea României la UE în 2007, fiind înlocuită cu noua variantă europeană - "Programul de dezvoltare rurală". Potrivit prevederilor acestuia, doar în baza unor programe de cofinanţare, ce vor varia între 15 şi 30 la sută, vom mai putea primi bani europeni pentru agricultură. În acelaşi timp, formele greoaie de creditare internă, pe care comisarul european a spus că "nu le-a întâlnit în nici un alt stat al Uniunii, deoarece agricultorii depun cea mai bună garanţie la bănci - pământul" - vor trebui şi ele grabnic adaptate la cele comunitare.
    În altă ordine de idei, vor trebui căutate alternative pentru sur­plusul de forţă de muncă din agricultură. O infrastructură modernă, agroturismul şi alte industrii colaterale ar fi în interesul şi folosul tuturor celor care trăiesc la ţară. Pentru că pe viitor, aşa după cum tot d-l Fischler a spus-o, "generaţia tânără din România trebuie să facă o alegere: ori găseşte un loc de muncă la sat, ori pleacă la oraş. Dacă nu sunt locuri de muncă ne vom confrunta cu sate pă­răsite. Asta se află la capătul drumului"... Iar noi, desigur, nu vom vrea să ajungem la capătul acelui drum, ci în Uniunea Euro­peană.