Trecut-a deja destul timp de la instalarea preşedintelui şi a nou­lui guvern, dar spectacolul politic continuă la fel de îndârjit captând atenţia opiniei publice şi mai ales a politicienilor. Instalarea pre­fec­ţilor, bătăliile pentru posturile de secretari de stat şi pentru şefia in­stituţiilor deconcentrate sunt din păcate acum pe primul plan con­sumându-le toată energia... Spun din păcate pentru că aceste lupte se dau într-o perioadă fierbinte din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană. Atât premierul Călin Popescu Tăriceanu, cât şi preşedintele Traian Băsescu au afirmat deja în repetate rânduri că până în luna aprilie 2005 când România va semna Tratatul de ade­rare la Uniunea Europeană, toate angajamentele asumate de guver­nul Năstase vor fi îndeplinite. Se ştie că României i-a fost impusă o clauză de salvgardare care poate amâna integrarea cu până la doi ani, astfel încât termenul stabilit - 2007 poate deveni 2009. Suntem convinşi că preşedintele şi premierul cred cu tărie în ceea ce spun. Problema apare atunci când ne gândim cine va lucra pentru ca toa­te angajamentele să fie respectate de vreme ce în ministere pro­vizoratul este încă la ordinea zilei?
    Se pare că aceleaşi probleme le-a sesizat şi şeful Delegaţiei Co­misiei Europene la Bucureşti - Jonathan Scheele care, la începutul acestei săptămâni, atrăgea atenţia asupra probabilităţii destul de mari de apariţie a nedoritelor întârzieri. Sigur că serioasa săpuneală pe care Traian Băsescu le-a administrat-o miercuri mai marilor Po­liţiei Române cerându-le o implicare mai mare în diminuarea corupţiei (o co­rup­ţie acuzată în repetate rânduri de Comisia Euro­peană) este binevenită, reprezentând o condiţie necesară a res­pec­tării angajamentelor asumate. Dar aceste angajamente nu se reduc la atât. În mulţimea lor două sunt foarte dureroase: disponibilizarea a 5000 de mineri şi creşterea constantă a preţului energiei şi car­buranţilor. Ambele implică sacrificii mari şi imediate din partea po­pu­laţiei. Traian Băsescu a afirmat că se vor găsi soluţii pentru com­pensarea creşterilor de preţuri prin mărirea veniturilor pensionarilor (care vor fi cel mai greu puşi la încercare), dar şi pentru celelalte categorii sociale. Asta se poate face însă numai printr-un avânt mai substanţial al economiei pentru că este clar că, dacă nu produci, nu ai de unde spori veniturile. În ce priveşte situaţia din zonele miniere şi aşa foarte proastă, el a afimat răspicat că guvernul şi celelalte instituţii abilitate trebuie să încurajeze înfiinţarea unor noi locuri de muncă în alte ramuri de activitate. Dar pentru ca toate acestea să se realizeze, instituţiile statului trebuie să lucreze. Cum pot face asta în condiţiile în care deasupra capului unora dintre şefii acestora stă sabia schimbării, în timp ce cei care îi vor înlocui au nevoie de timp pentru a se acomoda cu problematica şi mai ales cu moda­lităţile concrete şi legale de rezolvare a problemelor? Iar timpul este exact ceea ce-i lipseşte acum executivului pentru că până la data preconizată pentru semnarea Tratatului de aderare au mai rămas două luni şi ceva.