În calendarul de lux al creştinătăţii, întâlnim ilustre chipuri de băr­baţi şi de femei, care prin parcursul lor neclintit pe orizontala tim­purilor au turnat parfum şi au dat culoare peisajului cosmic în care au poposit o clipă. Chiar dacă trecerea lor s-a produs în mare grabă, măreţia şi strălucirea nu li s-au stins odată cu asfinţitul. Valoarea faptelor, luminile înţelepciunii şi harul sfinţeniei stăruie şi dăinuie cu aceeaşi putere pe care au arătat-o în anii când paşii lor stârneau nisipul arid din pustia Egiptului (Antonie şi Sisoie), sau bătătoreau pavimentele înaltelor şcoli din Constantinopol, Alexandria, Cezareea sau Atena (Grigorie, Vasile şi Ioan). Prospeţimea şi vioiciunea în­văţăturilor lor răzbat cu putere prin toţi porii cărţilor pe care le-au scris şi care s-au scris despre ei. Nici pustia, nici universităţile n-au dus lipsă de oameni mari şi adevăraţi, care prin prezenţa lor co­pi­oasă au sfinţit timpul şi locul în care au trăit. Trecerea lor prin vea­curi n-a înregistrat timpi morţi, ci a înfrumuseţat şi înviorat peisajul epocii „ca un măslin verde, împodobit cu roade frumoase" (Ieremia XI,16).
    Cuvioasa Parascheva, Sfântul Nicolae, Sfântul Sisoie şi Sfântul Antonie au fost piscuri ale credinţei, care s-au lăsat biruiţi şi cuceriţi de cuvântul Domnului care zice: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averea, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer..."(Matei IX,21). Sf. Antonie, după ce trăieşte 20 de ani într-o cetăţuie de mun­te părăsită, unde îi aducea cineva pâine uscată de două ori pe an, a coborât la şes, umplând pustia de colibe ale monahilor pe ca­re-i învăţa ca un dascăl iscusit despre valoarea nepreţuită a valorilor veşnice.
    În aceleaşi vremuri (veac IV-V), au trăit şi cei trei mari sfinţi ai or­todoxiei, Grigorie, Vasile şi Ioan, lumini nebiruite de întunericul pă­gâ­nismului şi de val-vârtejul ereziilor, care proliferau cu o repeziciune ameţitoare, susţinute în multe situaţii de puternice capete înco­ro­nate. Deşi au fost neîntrecuţi în cultură, sfinţenie şi smerenie, Sfinţii Ierarhi cu greu au acceptat înaltele demnităţi arhiereşti în care au fost investiţi, toţi trei socotindu-se nevrednici de asemenea onoruri. Nici unul din cei trei nu deţinea întâietatea, cu toate că între cre­din­cioşi, s-au creat anumite bisericuţe sau grupuri, fiecare susţinându-şi sfântul său. Pentru a evita o dezbinare între credincioşi biserica a rânduit o singură prăznuire comună în data de 30 ianuarie. Carac­terizându-i foarte pe scurt, ar fi de spus că Sf. Grigorie era primul în teologhisirea învăţăturilor divine, Sf.Ioan era neîntrecut maestru în arta cuvântului, iar Sf. Vasile pe lângă ceilalţi deţinea o mare ca­pa­citate organizatorică şi gospodărească, creând instituţii de ocrotire pentru toate categoriile sociale, ridicând şcoli, azile, spitale, dintre care unele au dăinuit până aproape de timpurile moderne.
    Împăratul Valens (364-378), dorind să-l câştige la religia ariană pe Sf. Vasile, a trimis la el în Neocezareea, pe prefectul Modutulus, pentru a-l înfricoşa spunându-i; împăratul te poate despuia de averi, te poate exila sau ucide. Sf.Vasile răspunde: de averi m-am des­puiat singur dându-le celor lipsiţi, de exilat nu mă poate fiindcă al Domnului este pământul peste tot, iar moartea mi-o doresc de mult ca să ajung prin ea aproape de Stăpân. Împăratul începe să-i scrie personal mandatul de exilare, dar de trei ori peniţa i s-a rupt, pri­ce­pând că-i semn dumnezeiesc şi renunţând pentru moment. Ajun­gând la Constantinopol, împăratul începe din nou să-i scrie man­datul de exilare, dar din senin i s-a îmbolnăvit copilul cel mai mare, zbătându-se în ghearele morţii. Copilul nu s-a liniştit până în clipa în care împăratul nu a renunţat la ideea exilării sfântului. Au fost minuni dumnezeieşti pentru ochi pământeşti: „Cine are urechi de auzit, să audă" (Lc. VIII,8 ).