Astăzi e "Valentine's day", sărbătoarea îndrăgostiţilor, pe care am importat-o de la americani. Dar mai bine importam de la ei ni­velul de trai, şi ne iubeam tot "pe stil vechi", după "Dragobetele" nos­tru tradiţional. Pentru că, orice ar spune "hulubaşii" care fac schimb de fluide intime pupându-se zilele astea pe pârtia de la So­rica, dincolo de frecvenţa vibrantă a iubirii, dincolo de poezia ini­mioarelor (care nu ţine cont de vârstă), toată lumea rămâne tributară vieţii de zi cu zi şi realismului ei prozaic, materialist. Ce este, de fapt, iubirea? O afacere care se derulează fără încetare de când e omul pe pământ, o afacere a cărei finalitate a rămas neschimbată, în ciuda schimbării permanente a expresiei ei. Primitivul, ca şi omul Evului Mediu sau cel al epocii contemporane, bărbat sau femeie, caută de când lumea un partener care să achiziţioneze "pachetul de acţiuni" strânse în fiinţa sa. Plata se efectuează, desigur, din contul curent al calităţilor personale de care dispune acest partener. Tranzacţia se încheie, aşadar, în limita a ceea ce scoate fiecare la vedere, pe "piaţa de calităţi" (fizic, spiritual, afectiv şi material). Fi­na­litatea tranzacţiei încheiate, cu perioadele "de probă" şi ajustările relaţionale de rigoare, stipulate în "contractul" nescris al cuplului, es­te întemeierea familiei şi aducerea pe lume a urmaşilor. O fina­litate care se află înscrisă în însuşi codul nostru genetic, în sub­conştientul speciei şi al nostru personal, chiar dacă mintea noastră conştientă îi acordă alte semnificaţii şi îi găseşte alte justificări decât cele biologice, naturale. O finalitate care este atinsă, din ne­fericire, din ce în ce mai rar. (Fapt dovedit de numărul mare de di­vorţuri, de numărul mic de căsătorii şi de sporul negativ al po­pu­laţiei.) Cel puţin asta e realitatea în România zilelor noastre, ţara nesfârşitei tranziţii...
    Privind din acest punct de vedere realist, iubirea a devenit un e­xer­ciţiu de supravieţuire în doi, până la momentul constituirii oficiale a cuplului. Odată oficializat, cuplul pune în practică ceea ce a exer­sat anterior. Cu mai mult sau mai puţin succes. Dar câte cupluri în­drăznesc azi, în ţara noastră, să ajungă la oficializarea relaţiei şi la finalitatea aducerii pe lume a unui copil? Puţine. Pentru că înainte de asta e necesară dobândirea independenţei financiare faţă de pă­rinţi (sau cel puţin a unei stabilităţi). Unii nu reuşesc toată viaţa a­cest lucru. Înainte de asta e necesară dobândirea unei locuinţe. Unii nu reuşesc toată viaţa acest lucru. Înainte de asta e nevoie de ve­rificarea relaţiei în condiţii de ambient comun, permanent, intim. Unii nu reuşesc toată viaţa acest lucru. Asta nu înseamnă că nu există iubire în ţara noastră. Există. Dar în cele mai multe cazuri ea este un permanent exerciţiu, fără finalitate. Şi nu ştiu, în condiţiile ni­velului nostru de trai, cât de folositor şi binevenit e îndemnul ăla al lui Mircea Radu, "Iubiţi-vă mult", când cazurile pe care caravana lui cu inimioare le mediatizează sunt în proporţie de 80% penibile, demonstrând ce înseamnă să iubeşti fără să fi exersat suficient înainte. Aşadar, în România contemporană, cu nivelul nostru de trai, îndemnul ar trebui să sune aşa: "Iubiţi-vă mult şi... degeaba!" Cel puţin deocamdată, pentru început. Iar până la finalizare exersaţi, e­xersaţi, exersaţi fără odihnă! Şi fără urmări negative, dacă se poate!