Floriile sunt preludiul celei mai mari drame din viaţa lumii. Preludiul se ştie că generează fiori la fel de tulburători ca şi faptul pe care-l precede. Odată cu Floriile păşim în cea mai cumplită săptămână din viaţa pământească a Mântuitorului, fapt pentru care, această săptămână nu mai este numărată între cele şapte, ce al­cătuiesc Paresimile, ci este singularizată sau individualizată sub de­numirea de Săptămâna Patimilor. Iisus a pornit în această ultimă probă de suferinţă din căsuţa modestă şi tristă a celor mai sta­tornici prieteni ai Săi, Lazăr, Marta şi Maria din Betania. Erau trişti şi speriaţi fiindcă după învierea lui Lazăr, arhiereii s-au sfătuit ca şi pe acesta să-l omoare "căci din cauza lui, mulţi Iudei mergeau şi credeau în Iisus" (Ioan,XII,11).
    Betania este aşezată la o distanţă mică de Ie­rusalim. De la casa lui Lazăr se desluşeau cu uşurinţă zidurile cetăţii Marelui Împărat, precum şi impozantele clădiri din Ierusalimul milenar, care privea mândru spre micuţa Betanie ca şi oarecând trufaşul filistean Goliat spre mezinul fiu al lui Iesei.
    Acesta este peisajul mut de dinaintea furtunii, fiindcă "a doua zi, mulţime multă, care venise la praznic, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: "Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Dom­nului, Împăratul lui Izrael!"(Ioan XII, 13). Un cazan în clocot a devenit cetatea lui David, care nu se va stinge decât vineri în ceasul al nouălea când, fiind epuizate argumentele bestialităţii omeneşti, iar mizeria morală umană şi-a spus ultimul cuvânt, Iisus pece­tlu­ieşte cu sânge sfânt şi dumnezeiesc lemnul suferinţei, rostind Cu­vântul final "Săvârşitu-s-a". Dar, până aici, cât oţet, fiere şi durere n-au fost consumate în singurătate şi tăcere. Întreaga săptămână era o uriaşă urnă transparentă în care toată suflarea îşi exprimă votul, pro sau contra morţii lui Iisus. Chiar dacă au fost şi inimi frânte de durere pentru cruda şi nedreapta soartă, până la urmă ramurile de finic, care iniţial au avut rostul să-L aclame, s-au transfigurat în mâna, dar mai ales în inima purtătorilor, în suliţe, săbii, piroane şi spini, asemenea toiagului lui Moise, care fiind aruncat pe caldarâm se prefăcea în şarpe, iar când era prins de coadă se prefăcea în toiag, semn al puterii.
    Înduioşaţi şi cuceriţi de seninătatea cu care şi-a consumat su­ferinţa, ori şi-a purtat crucea, nesfârşite nume de creştini de pe în­treaga planetă şi-au identificat viaţa cu a lui Iisus. Printre ei se află şi marele mucenic Gheorghe, precum şi Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, prin care a dăinuit şi prosperat Ortodoxia ro­mânească transilvăneană în secolul XVII-lea şi ale căror nume se suprapun în acest an cu Floriile, însoţind Intrarea Domnului în Ie­rusalim.
    O ramură verde de finic să altoim şi noi în crestătura inimii, spre a-i răcori pârjolul suferinţei lui Iisus, care şi-a sacrificat viaţa pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.

---

În geana zării soarele răsare
Şi-ntreaga fire-o scaldă în lumină:
Iisus trecea, pe mânzul de asină,
Urmat de-a gloatei binecuvântare.

Voioşi i-aştern veştmintele pe cale
Şi-nalţă-un imn în slăvile tăriei;
Cu toţi sunt prinşi de taina bucuriei
Uitând atunci trecutul lor de jale.

În drum, stâlpări de finic-azvârliră
Şi-asinul blând uşor îşi poartă truda...
În faţa Domnului se proslăviră

Bărbaţi, femei, copiii şi bătrânii...
Dar printre ei, zări Iisus pe Iuda
Şi-apoi trei cruci pe Locul Căpăţânii!

---

     Este lucru dovedit că naşterea şi apariţia creştinismului în arena istoriei universale n-a fost o naştere uşoară. Îndată după Înălţarea Mântuitorului la cer şi Pogorârea Duhului Sfânt, când apostolii au ieşit la propovăduire pentru a răspândi sămânţa Cuvântului Evan­gheliei până la marginile pământului, puterile oculte au declanşat şi desfăşurat atacuri violente de contracarare şi chiar de nimicire a no­ii învăţături. Acţiunile de amploare sunt cunoscute în istorie sub denumirea de persecuţii şi erau susţinute de către împăraţii romani, deoarece noua învăţătură creştină, care-L populariza şi-I mărea ima­ginea lui Iisus Hristos cel înviat, zdruncina şi răsturna de pe soclu vechile statui ale idolilor păgâni. Nu dispunem de spaţiu pen­tru a aminti măcar în treacăt pe toţi prigonitorii. Cei mai înverşunaţi au fost fără îndoială Nero(54-68), şi Diocleţian(286-305) în timpul căruia, de bună voie şi nesilit de nimeni şi-a jertfit viaţa Sf. Gheor­ghe. Nero, la 10 iulie an 64, provoacă un incendiu care pârjoleşte mai mult de jumătate din cetatea Romei, numai ca să admire un spectacol unic şi să construiască o capitală nouă şi măreaţă. Ca să potolească furia mulţimii, a abătut acuza asupra creştinilor, îm­potriva cărora a declanşat o prigoană cum nu s-a mai cunoscut până atunci. Referindu-se la acest episod, istoricul roman Tacitus spunea că creştinii erau îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice, mânaţi în arenele amfiteatrelor unde erau sfâşiaţi de fiare, în special de lei, alţii erau răstigniţi, iar alţii unşi cu răşină şi arşi de vii, lu­mi­nând noaptea grădinile lui Nero, care dădea spectacole de cursă.
    Ultimul prigonitor al creştinilor a fost Diocleţian. Printre cei ce-şi sacrificau viaţa pământească, spre a o dobândi pe cea cerească, se găseau creştini din toate categoriile sociale: sclavi, oameni li­beri, învăţaţi, demnitari, ofiţeri, slujbaşi împărăteşti etc. Una din per­sonalităţile ilustre, care luminează calendarul creştin ortodox, este mucenicul Gheorghe, general în armata lui Diocleţian. Cu toate că des­frâul, serbările orgiastice, dansurile dezmăţate, spectacolele ma­cabre din amfiteatre unde erau sacrificaţi robi, captivi, prizonieri de război, făceau parte din ritualul sacru al tipicului roman, Sf. Gheor­ghe nu s-a împărtăşit din nici un astfel de deliciu care în­tregea bogatul tacâm al imperiului roman păgân. Ca o albină ra­finată, care ocoleşte cu grijă otrava buruienilor amare, hrănindu-se doar din gingăşia florilor alese, Sf. Mucenic şi-a ferit cu grijă toate virtuţile şi însuşirile frumoase primite prin apă şi darul Sfântului botez, oferindu-le în dar prin moarte împăratului Hristos, care mai presus de orice priveşte cu plăcere şi admiraţie sfârşitul creştinesc al celor ce-L iubesc pe El. Fiindcă n-a vrut să jertfească idolilor, a fost supus la cazne şi suferinţe: a fost legat de roata cu cuie şi cuţite ascuţite, ca să-i taie tot trupul; a fost aruncat în groapă cu var nestins vreme de trei zile; a fost pus să poarte încălţăminte de fier cu cuie înroşite şi pus să alerge; a fost bătut cu vine de bou şi câte şi mai câte. Pe toate le-a trăit cu bucurie şi răbdare până la sfârşit, aşa încât Dumnezeu, socotind peste măsură alergarea lui, i-a scur­tat suferinţa şi i-a aşezat pe cap cununa sfinţilor.