Vibraţia bucuriei naţionale care ne cuprinde acum după semn­area Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană este umbrită de marea suferinţă pentru compatrioţii noştri răpiţi în Bagdad şi ame­ninţaţi cu un fatidic sfârşit. Fiecare gest pe care îl facem în aceste clipe şi în perspectivă este vital, deopotrivă, pentru menţinerea României între coordonatele familiei europene şi ne ajută să nu facem greşeli care să-i coste viaţa pe cei răpiţi. S-a vorbit şi s-a scris mult despre Uniune şi războiul irakian. Părerile îndeobşte sunt fragmentate după sursa de simţire a celor care le-au formulat: pro şi contra, cu reţineri, cu necunoscute şi întrebări cât cuprinde gândul omenesc. Ştim bine că nu mai avem suficient răgaz în cazul jur­naliştilor, cele patru zile de aşteptare ultimativă scurgându-se pe ne­răsuflate.
    În perspectiva integrării, mai puţin de doi înseamnă un timp cât o clipă pentru un popor suficient de tracasat. Polaritatea eveni­men­telor a îmboldit clasa politică să acţioneze febril, să se implice, să rişte până la capăt, iar cetăţenilor li s-a oferit un prilej de meditaţie, de analiză cu solicitarea unor concluzii prompte şi eficiente. Nimic nu se primeşte în mod gratuit. Totul trebuie plătit scump. Implicarea noastră în teatrele de război îşi arată reversul medaliei cu chipul crunt al terorismului, în vreme ce alipirea de statele dezvoltate co­mun pe continentul nostru ne costă scump, prea scump după unele voci.
    Parcă este un făcut să nu ne mai putem bucura plenar de o îm­plinire sau alta, visată îndelung ani în şir, la care am trudit şi osân­dit cu toţii. Nici nu s-a uscat bine cerneala semnăturilor pe Tratat că presa maliţioasă de la noi ori de-aiurea a şi început atacul meş­te­şugit la adresa ţării şi a viitorului ei paneuropean.
    În plan geografic opus, emblema NATO pe care o abordăm în ţări asiatice ne-a adus într-un răstimp scurt o notă de plată greu de tre­cut: conaţionalii noştri "ostatici" ai unor răpitori nemiloşi şi viaţa unui tânăr mort în deşerticul Afganistan. E mult prea mult pentru con­ştiinţa noastră. Dilematică situaţie pentru guvernanţi şi conducerea statului de a răspunde binevoitor populaţiei pacifiste din România şi, la fel de mulţumitor, rebelilor ori teroriştilor de pe tărâm asiatic şi, nu în ultimul rând, statelor spre care ne-am orientat politicile. Tăcerea densă a Celulei de criză de la Cotroceni, spartă cu doar câteva declaraţii în formulă liniştitoare, dar deloc concludente şi austeritatea inflexibilă a intervenţiilor premierului şi a ministrului A­pă­rării nu au fost de natură să aducă aşteptatul calm şi răsuflarea de uşurare în rândul oamenilor, al familiilor celor răpiţi, al colegilor de breaslă ai ziariştilor. La vremea când scriu aceste rânduri trăim intens orele care se scurg din clepsidra timpului măsurat sub ame­ninţarea unui deznodămând fatal pentru Marie Jeanne, Sorin, Ovi­diu, Munaf şi, la fel, debusolantele veşti care se întretaie cu privire la viitorul din 2007 încolo. Scumpirile până la refuz, disponibilizările en-gros, limitele civilizaţiei europene păzite cu litere de lege care nu pot fi încălcate, abstinenţele noastre de zi cu zi, toate fac parte dintr-un decor care ni se aşterne sumbru şi ne întunecă bucuria actului oficial încheiat doar cu câteva ore în urmă. Eveniment istoric este fiecare dintre ele. Şi unul şi altul ne marchează subtil exis­tenţa. Poate că numai prin încercări, privaţiuni, sacrificii putem da de izvoarele adevărului, un adevăr care să ni se potrivească, să ne redefinească integri, curaţi şi luminaţi ca în Săptămâna Mare peste care se suprapun cele două evenimente de răscruce din istoria de azi.
    Există în vălmăşagul scriselor noastre un fel de solidarizare cu cei aflaţi în momente de grea cumpănă a vieţii lor, există şi con­vingerea că aleşii neamului vor găsi soluţiile cele mai bune şi sal­vatoare ca nedoritul să nu se întâmple. Există la fel şi speranţa că modesta bucurie de integrare europeană va atinge cote mai înalte cu-adevărat, că ne vom putea da frâu liber exuberantei noastre pofte de viaţă.