Un astfel de titlu poate părea la prima vedere cinic, dar nu este. O analiză mai profundă îi atestă valabilitatea. România este una dintre puţinele ţări care îşi permite luxul ca în fiecare primăvară şi toamnă să se lase inundată. Lux pentru că în urma acestor inun­daţii pagubele imense din agricultură sau din infrastructură precum şi suferinţa celor afectaţi trebuie alinată cu alocarea unor sume semnificative de la bugetul de stat. Nu discutăm acum despre aju­torul pe care îl oferă sinistraţilor cetăţenii prin donaţiile pe care le fac. Noi ne permitem luxul de a nu lua în serios avertismentele re­petate ale specialiştilor referitoare la defrişarea sălbatică ce se prac­tică în majoritatea judeţelor. Ni s-a spus, dar autorităţile care trebuie să supravegheze şi să controleze exploatarea fondului fo­restier au avut alte criterii de evaluare, că defrişarea versanţilor va genera viituri puternice. Ştim că exploatarea pădurilor i-a îmbogăţit pe mulţi, făcându-le traiul bun, luxos.
    Noi ne permitem luxul de a nu mai fi făcut în ultimii 15 ani in­vestiţii serioase în lucrări de îndiguiri şi nici măcar în întreţinerea celor deja existente. În toţi aceşti ani fondurile alocate pentru ase­menea lucrări au fost mult sub necesităţi, poate guvernanţii gân­dindu-se că în marea lui milă Dumnezeu nu ne va lovi. Dar inun­daţiile nu ţin de mila ori voinţa divină, ci de felul în care ştim noi să ne gospodărim. Pentru că nu ştim să ne ajutăm, nici natura nu ne ajută. Pentru că am lovit-o, natura se răzbună. Şi chiar şi banii pu­ţini câţi au fost nu ştim prea bine pe ce s-au dus. Nu vreau să fac un proces de intenţie, dar avem exemple destule din celelalte do­menii unde se fac lucrări de infrastructură, care ne-au arătat că nu toţi banii alocaţi sunt folosiţi cu chibzuinţă. Antreprenorii s-au învăţat să ceară preţuri exorbitante pentru lucrări de mântuială. Cel mai bun exemplu, dar nu şi singurul, este cel al Autostrăzii Bu­cureşti-Piteşti, care la nici un an după reparaţia capitală a trebuit să intre din nou în reabilitare. Alţi bani, altă distracţie, alte comi­si­oane pentru buzunare ce râvnesc la lux.
    Nu putem însă să uităm că în multe situaţii pagubele s-au pro­dus pentru că unii cetăţenii nu au luat nici ei în serios aver­tis­mentele şi interdicţiile de construire în zonele inundabile. Ba chiar cunoaştem cazuri în care s-au războit serios, în Justiţie, cu primarii care nu le-au eliberat autorizaţiile de construcţie în aceste pe­ri­metre periculoase.
    Pierderile produse de inundaţii sunt incalculabile. Sute de mili­arde doar pentru intervenţiile de urgenţă. Dacă adăugăm şi fondurile pentru lucrările de apărare imperios necesare, valoarea creşte şi mai mult. Dar trebuie să ne gândim că este mai bine şi mai ieftin să previi decât să repari. Trebuie să învăţăm că este mai eficient să eliminăm cauzele decât efectele. Dar, desigur, pentru asta avem ne­voie de o strategie coerentă şi de înţelepciune. În nici un caz de apostrofările nervoase ale premierului, ori de justificarea situaţiei prin "greaua moştenire". Ea există. Ne permitem însă luxul de a nu face nimic? Vrem să credem că acum, după dezastrul din Banat, lucrurile se vor schimba în bine. Suntem prea săraci pentru a ne per­mite luxul indolenţei.