N-am căzut niciodată în greşeala de a face vreo diferenţă între oamenii politici de la noi, chiar dacă ei aparţin unor partide având doctrine şi mod de acţiune divergente. Toţi, fără excepţie, atunci când sunt în campanie electorală, ne fac insistent cu ochiul, promit marea cu sarea, doar-doar i-om alege în fruntea ţării. Numai că, o­dată ajunşi la putere îşi dau repede în petic, dezminţindu-şi propriile promisiuni electorale, de a fi una cu naţiunea, de a o consulta în orice problemă importantă şi mai ales de a se supune voinţei a­cesteia. Marea lor majoritate sunt convinşi că, odată validaţi la urne, devin stăpâni absoluţi, iar poporul devine din acel moment o pisică neagră pe care o arată din când în când adversarilor din opoziţie. Nu încape nici o îndoială că discursul politic şi acţiunea de stat pot intra uneori în neconcordanţă cu vocile celor mulţi, mai ales atunci când aceasta se exprimă pe un fond emoţional. Însă în nici un caz, fie el cât de complicat, un om de stat nu-şi poate îngădui luxul să ignore ori chiar să sfideze concluziile unei consultări a naţiei. Ba şi mai grav, să nege rolul acesteia într-o democraţie adevărată.
    Ei, tocmai aşa ceva s-a petrecut mai zilele trecute. În plină şi prost gestionată criză a ostaticilor, întrebat de un reprezentant al presei dacă sunt luate în seamă sondajele de opinie, care dau ca oportună retragerea trupelor româneşti cantonate în Irak (procentul în favoarea părăsirii teatrului de operaţii a crescut spectaculos de la 50, la 70 la sută), purtătorul de cuvânt al Alianţei DA, Eugen Ni­colăescu, i-a retezat-o scurt "nu pot constitui o bază pentru luarea unei asemenea măsuri". Deşi era o voce autorizată, ea nu implica structurile statului, aşa încât a fost tratată ca o simplă opinie. Ciu­dat este însă faptul că, în loc să informeze prompt populaţia despre demersul celulei de criză, poziţia oficială a Executivului vine taman de la... New York! Aflat la sediul Naţiunilor Unite, ministrul român de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, declara presei americane că "pla­nurile noastre nu vor fi influenţate de planurile unor terorişti, Ro­mânia nediscutând niciodată la nivel politic retragerea trupelor din Irak. Nu legăm aceste subiecte unul de celălalt. Sunt două lucruri separate. Primul este să-i vedem pe cetăţenii noştri înapoi acasă..., iar celălalt, implicarea ţării în Irak este cu totul altceva". De la declanşarea crizei ostaticilor, oficialii români au evitat să se refere la eventualitatea retragerii celor 800 de militari din Irak şi nu au dat un răspuns răspicat cererii răpitorilor, foarte posibil pentru a nu pune în pericol vieţile acestora. Evident, cuvintele şefului diplomaţiei româneşti au sunat ca un clinchet de clopoţel argintat la urechile preşedintelui Bush, rămâne însă de văzut ce ecou vor avea în Asia.
    Aproape concomitent, preşedintele Traian Băsescu mai dă o palmă ideii de democraţie, decretând nici mai mult nici mai puţin că "vom ratifica Tratatul de aderare la UE doar prin Parlament. Un referendum ar fi... pierdere de vreme". Oare vecinii noştri, ce sunt deja membri ai UE, ca şi unele democraţii occidentale verificate, să fi "pierdut vremea" consultându-şi popoarele în chestiuni care le angajează viitorul pe termen lung? Fără îndoială, nu, ci s-au supus unor elementare reguli ale exerciţiului democratic, străine oligo­craţiei. Puterea şi priceperea administratorilor din ţară nu constau în impunerea unui monolog arţăgos, ci în arta de a convinge poporul cu argumente solid fundamentate. Dacă le au...