Cu o serie de notabile excepţii, noi românii suntem amărâţi. Pentru că ploaia nu se mai opreşte, iar inundaţiile şi alunecările de teren, pe cale de consecinţă, se ţin lanţ. Pentru că veniturile au rămas mult în urma preţurilor. Pentru că M. M. Stoica şi patronul său ne-au arătat că fotbalul nu mai e numai sport sau afacere dar şi o sursă necontenită de violenţă. Pentru că domnul Cinteză ne abureşte că a rezolvat criza medicamentelor, dar pensionarii în farmacii văd altceva. Lista lungă a motivelor de amărăciune poate continua încă mult şi bine. Oricum, ultima piesă în edificiu este abonamentul pe care consumatorii de gaze naturale trebuie să-l plătescă. Nu intrăm acum în amănuntele introducerii acestui abo­nament, nici în felul în care el a fost gândit (o aliniere la procedeele europene, dar pentru care există posibilitatea unui calcul care să nu ducă la creşterea preţului gazului metan cu circa 18 la sută!), un procedeu despre care se spune acum că ar da posibilitatea companiilor Gas de France şi Ruhr Gas să pună mâna pe o halcă importantă din distribuţia de gaze naturale din România fără a plăti de fapt un leu. Cât despre discu­ţiile, pertinente de altfel, legate de faptul că prin acest abona­ment mulţi cetăţeni plătesc a doua oară conductele stradale şi branşamentele, sau că abona­mentul ajunge, tot în foarte multe cazuri, să fie mai mare decât cuantumul gazului consumat, ori că la acelaşi consum de gaz, în funcţie de modul de instalare a contorului de gaz (individual, sau pentru mai mulţi con­sumatori, vezi scările de bloc de exemplu) se fac discriminări uriaşe ce să mai spunem? Sunt pertinente, în contextul în care ni s-a spus că abonamentul reprezintă cheltuielile pentru întreţinerea reţelelor. Dar aceste sume sunt deja cuprinse în preţul actual al gazelor naturale. Şi atunci care este modalitatea de calcul în baza căreia s-a stabilit valoarea abonamentului? Nemulţumirea este perfect justificată. Se pregătesc proteste ample de genul celor cu care cetăţenii au întâmpinat introducerea taxei Radio-TV. Şi urmează abonamentul la apa potabilă, că deja ne-am fript cu apa de ploaie din facturi.
    Dar însuşi preşedintele Traian Băsescu este amărât. El, omul acţiunii, trebuie acum să stea, aşa prevede Constituţia, cam deoparte, mai ales în ceea ce priveşte problemele interne. Cu cât sârg s-ar fi aşezat el în capul mesei şi i-ar fi luat la rost pe responsabilii din ministere care trebuie să se ocupe de eliminarea efectelor inundaţiilor, ori pe responsabilii Ministerului Sănătăţii care nu reuşesc să dea o soluţie corectă şi concretă crizei din sistemul sanitar... Termenul de graţie (6 luni) acordat guvernului şi celorlalte instituţii, se apropie de sfârşit şi aprigul preşedinte va avea ocazia să-i întrebe pe toţi ce au făcut, să-i evalueze, să-i certe şi chiar să le ceară schimbarea. Traian Băsescu este atât de amărât şi nemulţumit încât chiar îi va cere primului ministru nişte capete: "Voi accepta emiterea unor decrete de revocare la propunerea primului-ministru, pentru că se simte nevoia unor înlocuiri." Şi îndeplinirea obligaţiilor asumate pentru aderarea la Uniunea Europeană produce amărăciune, pentru că suntem mult în urma pro­gramului, chiar dacă guvernanţii ne dau asigurări că totul este în ordine.
    Cetăţenii entuziasmaţi iniţial de aderare devin cu fiecare măsură de armonizare cu legislaţia şi practicile comunitare tot mai sceptici, iar una dintre aceste măsuri este, se pare, şi aberantul abonament de care vorbirăm mai devreme!