Ceea ce definim drept "lovitură de partid" este o tehnică insurecţională prin care se încearcă detronarea unui lider politic de la cârma partidului. Am asistat de-a lungul timpului, din 1989 încoace (ba chiar şi la momentul Revoluţiei) la mai multe astfel de tentative de detronare. Unele încununate de succes, altele ba. Cu o astfel de lovitură s-a confruntat Corneliu Vadim Tudor atunci când a fost determinat să renunţe la şefia Partidului Popular România Mare şi să treacă în poziţia "discretă" de preşedinte onorific. Dar şi celălalt Corneliu de la România Mare, Ciontu, se confruntă acum cu reversul loviturii de partid. A făcut vâlvă (şi deliciul adversarilor şi denigratorilor), scandalul ca la uşa cortului declanşat la sediul PPRM de către fidelii (şi mai ales fidelele) lui Vadim, care, cu sprijinul bodyguarzilor, l-au împiedicat pe Ciontu să intre în clădire. Revenit în forţă la conducerea formaţiunii pe care a creat-o, Corneliu Vadim Tudor trăieşte drama doctorului Frankenstein, înfruntând propria sa creaţie scăpată de sub control. De sub controlul pe care mulţi dintre membrii partidului îl considerau dictatorial. Toată lumea este de acord că celebrul lider al României Mari a pierdut bătălia în interiorul partidului, dar sunt şi voci care susţin contrariul, deoarece Ciontu nu este susţinut la nivelul filialelor, ci doar la nivel parlamentar. Şi chiar şi sus­ţinerea parlamentară de care se bucură el este discutabilă ca amploare. După unii este vorba de 14 parlamentari, după alţii de 19.
    În altă ordine de idei, bardul de la Butimanu ar putea fi îndreptăţit să strige caragialeşte "trădare, trădare, de trei ori trădare". Chiar dacă este suspectat de paranoia şi de histrionism (astea, de fapt, sunt boli ce marchează toată viaţa po­litică românească). În timp, Partidul România Mare a fost, poate, cel mai mult afectat de dezertări. Exemplele sunt numeroase, atât la nivel central cât şi la nivel local. Şi nu numai susţinătorii de circumstanţă, precum sindicaliştii, au dezertat, ci şi membrii cu state vechi de serviciu, fidelii şi familiarii lui Corneliu Vadim Tudor. Iar printre cei ce nu au de­zertat se află, mai mult ca sigur, destui care "fac jocul" adversarilor, personaje infiltrate în interiorul formaţiunii, atât cu scopul de a o discredita, cât şi cu scopul de a o destabiliza. Însă, întrebarea care se pune în acest moment este următoarea: va reuşi Vadim să păstreze controlul asupra formaţiunii, în continuare? Iar pe de altă parte: în ce mă­sură va afecta acest ultim scandal imaginea partidului (internă şi externă), şi în ce măsură îi va afecta orientarea populară? Deoarece, se ştie, unul dintre cei doi lideri aflaţi în conflict se îndepărtează de doctrina populară, în timp ce celălalt păstrează linia. Oricum ar fi, concluzia ce poate fi trasă după evenimentele recente din PPRM este următoarea: loviturile de partid sunt la modă în Ro­mânia, unde pofta de putere ia cele mai monstruoase forme, iar scindările for­maţiunilor politice, combinările şi permutările (ca să nu le spun alianţe şi uniuni) au ajuns să nu mai ţină cont de nici o barieră doctrinară. Prin urmare, politica în ţara noastră se face de dragul... politicii (şi, desigur, din in­teres personal), iar partidul, ca echipă, nu mai contează decât în măsura în care poate sluji in­teresul personal. În acest context, nu putem încheia fără a vă reaminti celebra definiţie a politicii: să fii şi de partea săracilor şi de partea bogaţilor, promiţându-le că-i vei apăra pe unii de alţii. Adică şi pe bogaţi de săraci, dar şi viceversa...

---