Deşi toată lumea - de la politicieni la societatea civilă - pretinde că tinerii ar trebui să fie un subiect foarte important al dezbaterii publice, într-o Românie pe care tot mai multe inteligenţe o părăsesc în căutarea condiţiilor de natură să le favorizeze rodirea, acest lucru pur şi simplu nu se întâmplă. Sau, în cazul în care se mimează dezbaterea, avem de-a face cu doar două tipuri de abordări, în egală măsură exclusiviste, reducţioniste şi chiar dăunătoare. Concret, fie se afirmă că tinerii nu învaţă nimic, nu (mai) citesc filosofie şi literatură, livrându-se jocurilor (vio­lente) pe calculator, sunt obraznici şi agramaţi, fie că ei sunt salvarea Ro­mâ­niei, singura ei şansă de progres într-o lume grav afectată de bolile comu­nis­mului. Realitatea este că nici tinereţea (cu toată forţa, creativitatea şi entu­zi­asmul ei), nici bătrâneţea (cu experienţa şi înţelepciunea care i se atribuie) nu pot fi considerate în sine nişte virtuţi, în absenţa unor valori fundamentale cum sunt caracterul şi competenţa. Căci, aşa cum există patroni bătrâni care se simt şi se poartă ca nişte vechili sau, mai rău, ca nişte proprietari de sclavi, în destule locuri pot fi găsiţi manageri tineri cel puţin la fel de lipsiţi de scrupule şi de bun simţ. Sunt cazuri în care aceştia îşi depăşesc maeştrii în materie de oportunism iar pentru a-şi atinge ţelurile sunt gata să calce şi peste cadavre. Cazurile cele mai grave sunt în rândurile politicienilor tineri, care de multe ori îşi slujesc fanatic şefii şi îi imită slugarnic până în clipa în care se simt în stare să le ia locul şi în acest scop reintră fără probleme în blana de lup. Pe urmele predecesorilor, ei cultivă cu fervoare nepotismul şi clientelismul. Banul şi puterea sunt singurele "idealuri" care îi animă şi se simt îndreptăţiţi să recurgă la orice mijloace pentru a-şi atinge scopurile.
    Din nefericire, societatea românească în întregul ei este locul unde promo­varea se face mai ales pe criterii familiale şi clientelare. Sistemul acesta este putred şi periculos pentru că, la fel ca în comunism, în locul competiţiei acţio­nează arbitrariul iar competenţa este surclasată de ignoranţă. Cum se poate ieşi din acest sistem? Mai multe şanse ar fi în domeniul economic, unde rolul sta­tului se va restrânge din ce în ce mai mult şi e dificil de crezut că firmele par­ticulare îşi vor permite să facă angajări pe ochi frumoşi altfel decât accidental. Mai greu se vor urni lucrurile în administraţie, unde politicul va continua, desigur, să facă presiuni până când funcţionarul public îşi va întări statutul în asemenea măsură încât să refuze să dea curs rugăminţilor senatorilor, deputaţilor şi ale altor demnitari de prim plan.
    În orice caz, după cum au arătat-o şi recentele scandaluri în care "o anumită parte a presei" a sărit la gâtul celeilalte, conflictul între generaţii a devenit acut. Acest lucru n-ar trebui să ne sperie atâta vreme cât lupta s-ar duce în limitele fair-play-ului iar arbitrii ar desemna câştigătorii cu respectarea regulilor jocului, astfel încât pe podium să ajungă valoarea, indiferent de numărul anilor.

---