Trăim de o vreme încoace într-o tensiune chinuitoare, tiranică, numai agrea­bilă nu. Întrebările, dibuirile noastre se izbesc de fereala aleşilor, jumătate glumă, jumătate mister, o discreţie ca o protecţie - pentru ei, nu pentru noi - o apărare enervantă. Orice subiect devine în scurt timp motiv de gâlceavă fie că este sau nu spre binele alegătorului, că doar la atât este bun să aleagă mereu. Viaţa noas­tră este ca o scenă familiară, cu multă figuraţie, zarvă mare pentru orice, personaje de rang în amestec cu corul bocitoarelor. E tot ce vrei, ba chiar şi ce nu vrei. Premierul şi preşedintele ţării se joacă din stagiunea de iarnă de-a anticipatele, unul în rol de demisionar, celălalt în postură de impresar. Replicile curg, ba se încurcă tot mai des, încât nimeni nu mai înţelege nimic din scenariile puse la cale. Zilele acestea am stat cu sufletul la gură urmărind două fronturi de bătălie pe care, paradoxal, nici o parte nu vrea să se dea bătută. Pe cel al apelor dezlănţuite lupta este accerbă cu oameni "căzuţi" la datorie, învinşi de neputinţă, sleiţi de puteri să mai stea drepţi în calea duşmanului care pentru ei a fost însăşi viaţa. Pe baricadele politicului se lasă steagul jos, apoi se ridică şifonat, dar falnic în vechea poziţie de guvernare. Primul ministru şi-a trâmbiţat demisia de ceva vreme lăsându-se ulterior pradă măgulirilor opoziţiei, ale propriilor miniştri care nu vor să-şi părăsească... "portofelele", ale europenilor vizitaţi de curând, ale multor altora...
    Trăim dilematic între puhoaie de apă care iau casele sărmanilor, între ordo­nanţe de urgenţă care statuează, între altele, referendumul asupra Justiţiei prin care s-ar încheia reforma şi s-ar deschide poarta anticipatelor în aceeaşi zi, în acelaşi loc şi cu cine o mai vota. Trăim incertitudinea indemnizaţiilor pentru ma­me la care "se mai lucrează", a grâului încolţit în pâinea cea de toate zilele, răs­tălmăcim stări şi situaţii după dicţionare explicative, adulmecăm mirosuri şi gus­turi pestilenţiale în mâlul rămas, savurăm în gând ospeţele boss-ilor consemnate în rubrici mondene. De altfel, nimic nu ne mai miră de un deceniu şi jumătate în­coace: nici practica politicienilor autohtoni de a-şi retracta spusele, nici ale vest-europenilor care o întorc şi ei din când în când după semantica limbii "pan". În­tâlnirea de la Bruxelles părea un punct de referinţă, după care am fi pornit hotărât la drum. A fost ceva oficial, convenţional, cu norme sus-puse, cu păreri diverse şi finalitate de perspectivă, aşa cum ne-am obişnuit.
    Preşedintele Traian Băsescu şi primul ministru Călin Popescu Tăriceanu s-au văzut mai apoi, s-au plăcut şi, mai ales, s-au complăcut în a lăsa lucrurile cam aşa cum au fost: neclare, nesigure şi mai ales, neştiute de public decât din sur­se de toată crezarea. Conferinţele de presă din Belgia sau de la noi n-au făcut decât să stârnească iritarea premierului, să agite jurnaliştii însetaţi de ştiri argu­mentate, de date precise, de neechivocuri. În locul lor au fost doar metafore, fra­ze diplomatic construite, fără concreteţe. Singurele lucruri palpabile sunt vizitele preşedintelui Băsescu prin zonele calamitate, apelativele înduioşătoare cu "măi, femeie" sau "măi, omule" şi, din nou, promisiunile cu nemiluita că nimeni nu va trăi incert la iarnă. E drept că anotimpul vizat nu-i ca vara, vara asta atât de bles­te­mată cum au spus unele guri rele. Dar trăi-vom şi-om vedea.

---