Nu spunem o noutate că sfinţii părinţi au descoperit sensul vieţii ascultând cuvintele Scripturii. Sfântul Augustin, auzind de pilda apostolilor care şi-au pără­sit totul pentru a-l urma pe Cristos, a simţit cum sufletul i se cutremură, iar solzii îi cad de pe ochi. Acest exemplu nu e decât o mostră a ceea ce se spune prin sin­tagma: "Cuvântul care zideşte". Aceasta este atitudinea omului responsabil şi matur în faţa cuvintelor esenţiale. Am făcut această trimitere la acel episod al sfântului Augustin gândindu-mă cu resemnare la inutilitatea cuvintelor noastre de astăzi. Zilnic, sute de fraze frumos şlefuite ne asaltează timpanul, zeci de idei ge­niale trec prin conexiunile noastre cerebrale. Şi totuşi noi, majoritatea dintre noi rămânem la fel ca ieri, ca alaltăieri, ba poate unii chiar involuăm mintal şi etic.
    Inerţia nu e o vorbă goală, ci o realitate de care ne izbim ca de propria noastră umbră. Observăm cum unii oameni, în România, devin mai isterici şi mai ne­cin­stiţi, mai hulpavi şi mai neciopliţi, mai aroganţi şi mai mincinoşi, mai hoţi şi mai uzurpatori din an în an, din săptămână în săptămână. Golănia a cuprins, pe ne­simţite, aproape toate păturile sociale. Amatorismul şi lichelismul ameninţă deja codul genetic. Până şi cei mai blânzi şi mai cuminţi din fire involuează îngri­jorător, umplându-se de ranchiuni, de boli ascunse lungă vreme, de balcanism. Iar o parte din semenii noştri vorbesc şi scriu necontenit, publică cărţi şi fac or­dine pe planetă, disecă scenarii şi se epuizează în retorică şi narcisism cosmic.
    Care ne este cu adevărat rostul? Cum să stopăm alunecarea? Pentru ce scriem? De ce ne mai străduim? Nimeni nu ascultă pe nimeni, nimeni nu res­pectă pe nimeni, totul s-a devalorizat în ritmul devalorizării monedei naţionale. Cuvintele noastre au ajuns nişte sunete descărcate de sens, private de vitalitate. Cuvinte goale, fără consistenţă, care se pierd în neant înainte de a-şi găsi rostul într-o frază. Unii citesc un autor, un ziar din automatism paranoic, ca să-l scuipe prin lectura lui în cerul gurii. A te afişa public prin cuvinte alese devine un cara­ghioslâc. Românii nu au nevoie de ziare, de cărţi şi de reviste ca să se formeze, ori să se informeze ci ca să-şi facă din materia lor primă coifuri împotriva inso­laţiei, în cel mai onorabil caz.
    Ei bine, pe acest fond, puterea presei şi a culturii devine egală cu zero, ne­semnificativă, un circ ridicol, un spectacol la care participăm cu toţii din mi­metism pavlovian, nu din necesitate firească. În Franţa cuvântul încă mai are sens şi vlagă, chiar dacă păduchele demagogic pândeşte după fiecare silabă. În SUA cuvântul încă poate să demoleze, să îndrepte, să şteargă urâciuni, să vin­dece, să facă dreptate, să dărâme guverne ineficiente, să arunce din arenă poli­ticieni veroşi, să convertească la o etică sănătoasă ori să impună principii. Să zidească! În România cuvântul nu serveşte deocamdată la nimic. În România domneşte încă târnăcopul.

---