În decembrie trecut, atunci când mai toţi românii aşteptau să-l întâmpine pe Moş Crăciun, un puşcaş marin, cantonat la ambasada SUA din Bucureşti, tri­mitea sufletul lui Teo Peter, un simbol al muzicii rock de la noi, mai aproape de Dumnezeu. Cu toţii ne-am simţit trădaţi, când şoferul Jeep-ului ucigaş, cu mintea înceţoşată de aburii alcoolului, a fost umflat rapid, dosit în ambasadă şi ulterior expediat pe "axa Bucureşti - Washington", fără ca justiţia românească să-l poată ancheta. Vociferările colegilor taximetristului ce l-a transportat spre casă pe Teo, mitingurile de protest ale familiei şi fanilor celui dispărut i-au lăsat cam reci pe oficialii americani. Nici măcar participarea ambasadorului SUA la funeralii şi pre­miul "in memoriam" instituit de aceeaşi instituţie nu ne-au făcut să dăm crezare regretelor şi scuzelor oficiale. Ce să mai vorbim de asigurările că justiţia ameri­ca­nă va ancheta cu toată responsabilitatea cazul şi că, până la urmă, va face drep­tate. Eram fripţi de cele ce se petrec la noi, cu dosarele unor personaje sus-puse (parlamentari, fotbalişti ori înalţi demnitari ai statului) care au făcut victime ome­neşti pe şoselele patriei, dosare ce zac prăfuite prin cine ştie ce sertare. Nu ştim cum, judecători cu ceva experienţă acceptă prostiţi documente din care reiese, negru pe alb, că alcoolul din sângele celor împricinaţi se datorează faptului că au consumat mai ştiu eu ce fructe, care prin fermentare au dat substanţa incrimi­na­toare. Sau prin ce analize alchimiste de laborator, o concentraţie bahică depista­tă la prima probă se reduce la contraexpertiză până aproape de limita legal ad­misă.
    Toate supoziţiile noastre în materie de justiţie americană s-au spulberat cu ce­va timp în urmă, atunci când au fost date publicităţii câteva din concluziile anche­tatorilor din "ţara unchiului Sam", făcute la ei acasă. Cei chemaţi să facă lumină în împrejurările morţii lui Teo Peter nu numai că l-au acuzat pe tânărul american de ucidere prin imprudenţă, dar i-au găsit şi o altă hibă, cea de relaţie adulterină pe teritoriul României, o faptă deosebit de gravă, asimilată peste Ocean cu... crima!
    Când am citit concluziile procurorilor americani, mi-am amintit de un personaj desprins dintr-o carte a marelui comentator sportiv şi totodată scriitor care a fost Ioan Chirilă. Într-unul din capitolele dedicate turneului final al C.M. de fotbal din An­glia, imaginaţia lui Nea Vanea ne aduce în faţa ochilor un poliţist londonez, ma­re iubitor al sportului rege. Acest Bobby a fost dislocat să asigure ordinea pe uriaşul stadion "Wembley", însă fişa postului îl obliga să stea în poziţie de drepţi, cu faţa spre tribune şi cu fundul la teren. Disciplinat ca orice britanic în exerci­tarea serviciului, poliţistul a găsit o soluţie mai mult decât ingenioasă pentru a ur­mări partida. A cumpărat fiului său un bilet, l-a aşezat pe un scaun chiar în faţa sa şi acesta i-a redat live cum a marcat golurile Bobby Charlton, ce replică au dat adversarii. Absolut toate ingredientele necesare trăirii unui meci.
    La fel ca poliţistul londonez din povestioara lui Chirilă, justiţia românească stă proţăpită cu spatele la adevăr, dar, totuşi vrea să-l vadă, să-l simtă, să facă drep­tate. Ceea ce, să recunoaştem, în actuala conjunctură este aproape imposibil. La kickboxing regula jocului este că nu există nici o regulă! Fiecare urmăreşte să-şi doboare adversarul. Spre regretul nostru, personajul lui Nea Vanea e o în­chipuire, justiţia română însă nu...

---